O filmare excepţională vine să ateste că oficialii de pretutindeni ne ascund lucruri esenţiale. Recent, a fost capturată o sirenă pe malul unui râu din Polonia.
Un grup de paramedici îmbrăcaţi în alb şi cu combinezoane de protecţie duc un corp misterios găsit pe malul rîului, căruia i se vede coada de peşte. O sirenă adevărată!
Ce știm exact de Machu Picchu? Există încă multe zone de umbră în ceea ce privește acest oraș misterios din Anzii peruvieni. Cel mai adesea, orașul este descris ca un loc de refugiu secret al incașilor, cunoscut doar de câțiva privilegiați, și în orice caz foarte bine ascuns de conchistadori. Dar aceștia din urmă, care aveau mulți aliați printre populațiile indigene, nu ar fi putut să ignore lunga existență a unei întregi regiuni active și bine populată. Cu toate astea, nu au aflat nimic niciodată despre existența faimoasei Machu Picchu.
Singura explicație plauzibilă este că mulți indieni au ignorat-o ei-înșiși. Dintr-un motiv necunoscut, orașele din această regiune au fost abandonate înainte de cucerirea spaniolă și amintirea lor s-a stins.
Au fost oare răvășite de o epidemie, sau au fost atacate de triburile sălbatice din pădure? De ce această amnezie totală privind amplasamentul lor? O asemenea uitare nu poate fi fortuită. Incașii dispuneau, într-adevăr, de o castă de funcționari, quipucamayocs, de poeți și de alți erudiți de la Curte, însărcinați de a perpetua istoria lui Tahuantinsuyu.
Or, se știe că anumite fapte ale acestei istorii, cum ar fi domnia sângerosului Urco, au fost pur și simplu șterse din memoria colectivă. Așa a fost și cu Machu Picchu, după ce orașul s-a răsculat contra autorității imperiale și când în urma represaliilor a fost complet golit de locuitorii săi? Incașii aveau regula de a deporta anumite populații către alte părți ale Imperiului din motive esențial politice.
Această teorie are meritul de a concorda foarte bine cu faptele cunoscute. O alta, mai recentă, susținută de arheologul american J. H. Rowe, se fondează pe noi descoperiri făcute în Arhivele coloniale spaniole. Un manuscris indică că era la nord de Cusco, un loc numit Picchu, un domeniu regal edificat sub Inca Pachacutec, cuceritorul pământurilor din est. Una dintre concluziile pe care o putem trage din asta este ca Machu Picchu a fost fondat și populat de linia (panaca) inca și că odată stinsă aceasta linie, la o generație sau două după Pachacutec, regiunea a fost atunci rapid abandonată. Orașul a fost uitat în mai puțin de un secol…
Situl cuprinde 285 de construcții pentru locuit, în care ar putea trăi în medie patru persoane. Aceasta ar presupune deci o populație permenantă de aproximativ 1000 – 2000 de suflete. Dar producția agricolă potențială la Machu Picchu depășea fără îndoială cu mult nevoia acestei populații. Într-adevăr, în afara vastelor suprafețe de terase consacrate culturilor de pe sit, există la Inti Pata, în direcția de sud-vest, cât și la Winay-Wayna, pe drumul incașilor, terase încă și mai mari și mai numeroase. Este ceea ce i-a condus pe anumiți arheologi de a sugera că funcția principală a orașului pierdut ar fi putut fi aceea de furnizor principal de foi de coca pentru Curtea de la Cusco.
Pentru Hiram Bingham, Machu Picchu era mai ales o citadelă cu funcții defensive. Situl este protejat prin șanțuri și un zid de incintă. Dar el comportă de asemenea un mare număr de edificii religioase. De aceea, unele studii recente tind să-i atribuie un rol mai spiritual și ce ceremonial, în paralel cu importante funcții agricole.
Teza fortăreței nu l-a împiedicat pe Bingham de a-și imagina că Machu Picchu a fost probabil un refugiu pentru acclas, sau “femei alese”, idee care i-a fost inspirată din faptul că majoritatea mumiilor găsite pe sit (peste 100) par să aparțină femeilor. Semnalăm un fapt tulburător: expresia de extremă durere conservată pe fața aproape tuturor mumiilor! Care a fost motivul? Nimeni nu știe.
Machu Picchu conservă însă și alte mistere și arheologii nu prea au multe dovezi. Din 1985 au fost scoase la lumina zilei multe descoperiri capitale. Luate în asamblu, ele tind să confirme teza centrului ceremonial, și probabil administrativ, a unei zone cândva foarte populate. Descoperirile cele mai numeroase au fost făcute de cealaltă parte a Urubambei, la nord-est, pe un platou numit Mandorpampa, aproximativ la 100 m deasupra căii ferate. Elementul principal al acestui sit este un zid enorm de circa 3,50 m înălțime și 2,50 m în lățime, lung de peste un kilometru, care suie pe flancul muntelui până la Pic Yanantin. Rolul său pare să fi fost de a proteja eroziunea teraselor adiacente, însă el a putut servi totodata și de a despărți două zone cu funcții destincte. Către culme, el mărginește un drum care se îndreaptă spre nord-est și traversând jungla, către Amaybamba, sau poate un sit încă necunoscut. Mai la est, la câteva zeci de kilometri de acolo, se întinde în sfârșit frontiera, încă neexplorată, a lui Gran Paititi.
Printre cele mai recente descoperiri făcute pe acest platou, semnalăm cariere, numeroase mortare de piatră o vastă platformă circulară de observație. Mai în amonte de Urubamba au fost scoase la lumina zilei două situri funerare importante, Killipata și Chaskapata. Ruinele de la Choquesuysuy, nu departe de centrala hidroelectrică, s-au adeverit mult mai vaste decât s-a crezut la început.
Recent s-au descoperit la Machu Picchu urmele unei ocupații anterioare incașilor de aproximativ 1500 de ani. Aproape pare sigur că aici nu a existat o mare aglomerare urbană înainte de edificarea orașului pierdut. O teorie originală susține totuși că Fii Soarelui nu au făcut altceva decât să dezvăluie ruinile unui vechi oraș, construit cu numeroase secole înaintea sosirii lor în Altiplano.
Unele elemente, de natură arheologică, par să confirme această ipoteză.
În mai 2005, într-o regiune carese găseşte la sud şi sud-vest de Marea Caspică, un martor, Gafar Gasnof, căpitan de navă, care lucrează pe o şalupă din regiune afirmă, în ziarul iranian Zindagi, că a văzut o creatură stranie înotând în paralel cu vasul câteva momente lungi de timp.
La început a crezut că era un peşte mare, dar a văzut curând că fiinţa purta păr şi că avea două braţe…
La întoarcerea în Azerbaijan membrii vasului au povestit păţania lor însă nimeni nu i-a crezut. Oamenii au crezut că echipajul a băut…
La scurt timp după interviu, autorităţile au fost asaltate de mărturisirile oamenilor care au văzut şi ei aceste fiinţe stranii.
De atunci, ele sunt observate frecvent în regiune, în special în jurul zonei vulcanice de la Babolsera, puţin după ce s-a intensificat producţia de petrol. De formă umanoidă, aceşti „oameni ai mării” ar măsura între 1,65-1,68 m, ar avea aer robust şi stomac proeminent. Picioarele şi mâinile lor sunt palmate, pielea este foarte palidă. Părul este negru spre verzui. Aceste fiinţe ar avea picioarele şi braţele mai grele decât ale noastre… Unele legende vechi iraniene vorbesc de „Stăpânul mării şi râurilor”. Alte istorii povestesc că asemenea creaturi ar purifica apa. Legendele sumeriene vorbesc de oamenii peşti care i-ar fi învăţat pe oameni să scrie.
În regiunea dintre oraşele Astara şi Lenkoran, mulţi martori au văzut aceste creaturi misterioase. Dar se pare câ nu ar fi numai una, ci că ar exista mai multe colonii în regiune.
Pescarii au declarat că de ceva timp, a început să lipsească peştele. Poate că efectuând aceste foraje, oamenii au scos din apă şi altceva în afară de aurul negru…
Ce este mumificarea?
Protecţia iniţială este de a asigura păstrarea permanentă a corpului, astfel încât să poată continua să trăiască în mormânt şi ca principiile intangibile ale personalităţii sale să poată găsi în el un sprijin permanent. Această preocupare a dat naştere la mumificare, ale căror ritualuri sunt la urma urmei materiale, pentru a determina carnea să nu putrezească, şi magice, pentru a face apel la puteri mai mari, în special la Isis, Neftis şi Anubis, a căror intervenţie va permite mortului pentru ale cărui ritualuri au fost făcute de a deveni „OSIRIS Untel”, adică aşa cum a ajutat-o pe Osiris să reînvie şi să devină suveran al imperiului morţilor.
Descoperirea unei mumii într-un sarcofag din lemn, de o mare frumuseţe vechi de 2.300 de ani
O mumie veche de 2300 ani şi deosebit de frumoasă cu o mască funerară de aur şi un giulgiu colorat a fost excavată de la Saqqara, în apropiere de Cairo.
„Nu avem nimic asemănător în muzeele egiptene, în special în ceea ce priveşte strălucirea de culorile folosite şi masca funerară de aur.
Aceste scene sunt cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea pe o mumie „, a spus secretarul general de presă al Consiliului Suprem al Antichităţilor egiptene Zahi Hawas, care a spus că ar putea fi” cea mai frumoasă mumie descoperită vreodată în Egipt. ”
Mumia, a cărei identitate nu a fost încă stabilită, datează din dinastia a XXX-a (378-341 î.Hr.), înlocuită de perşi, care vor guverna ţara timp de cincisprezece ani înainte de cucerirea ei de către Alexandru cel Mare.
„Fineţea trăsăturilor feţei prezentate pe masca moartea este remarcabilă”, spune Hawass, care crede că mumia aparţine unui om bogat.
După identificare, mumia va fi afişată la muzeul Imhotep de la Saqqara, aflat la douăzeci de mile sud de Cairo. Mumia a fost închisă într-un sarcofag de lemn îngropat in nisip în necropola regelui Teti I (rege al dinastiei) la Saqqara, complex funerar celebru pentru piramida faraonului Djoser, construită în prima jumătate a mileniului al treilea de Imhotep, primul arhitect cunoscut în istorie.
Giulgiul din lână şi papirusul care acoperă mumia din cap şi până în picioare, prezintă scene care îl ilustrează pe zeul morţii Anubis pregătind corpul în timp ce zeii Osiris, Horus şi cei patru copii ai săi cu capete şoimi, sunt aşezaţi la masa ofrandelor.
Zeiţa adevărului şi dreptăţii MAAT se află alături cu aripile desfăcute.
Scene din viaţa de Apoi pe care le reprezentau vechii egipteni, sunt de asemenea pictate pe giulgiu în mai multe culori vibrante, cu o dominantă de albastru.
Au fost descoperite, de asemenea, două uşi false în această zonă, împreună cu mumia. Conform credinţelor din acel timp, aceste uşi false serveau sufletelor celor morţi de a-şi părăsi mormintele.
Una dintre aceste două uşi sculptate în calcar, aparţinea inspectorului ofrandelor şi alta unui mare judecător .
O mumie datând din timpul dinastiei a XXVI-a, în stare bună de conservare, a fost descoperită de către o echipă de arheologi australieni în aceeaşi zonă de excavare.
De unde vin?
Ca urmare a unei migrări, cei 100.300 de eschimoşi care populează astăzi lumea artică s-au aşezat pe malurile oceanelor unde au fost descoperiţi de oamenii albi. Din Siberia orientală (Ciukotka orientală) şi până în Groenlanda, urmele unde s-au instalat eschimoşii se multiplică.
De aproape un secol, arheologii danezi, canadieni, americani şi sovietici studiază şi compară bucăţi de arme, harpoane, unelte, resturi de bucătărie.
Filologii explică variantele de limbă şi etnografice ale acestor triburi. Noile descoperiri raportate de fiecare campanie ştiinţifică sunt comparate, analizate şi supuse tirului de întrebări. Dar cu cât se progresează mai mult în cunoaştere, cu atât mai mult secolele trecute se dovedesc complexe, obscure şi dificil de înţeles.
Recent, paleoclimatologia (studiul vechilor climate), glaciologia şi geomorfologia au fixat un cadru de explicare a numeroase schimbări ale acestei poveşti sociale.
Se pare că migrarea în Siberia orientală ar fi avut loc acum 50.000 de ani, iar în America de Nord în urmă cu 10.000 de ani. Această civilizaţie hiperboreană are preistoria sa, de la vechea cultură alaskiană mezolitică din Denbigh, veche de 8000 de ani, la culturile groenlandeze de la Independence, Sarqaq, pre-Dorset, Thule (debutul primei ere creştine), la culturile protoistorice din Inussuk (sec. XIII î.e.n.-XIII e.n.) şi istoricele descoperirii în 1818 la Thule, 1721 în sudul Groenlandei; este posibil ca etnologul să studieze fără întrerupere schimbările evolutive ale acestei culturi a eschimoşilor răspândită pe o foarte mare suprafaţă, perfect adaptată vieţii foarte dure polare.
Se pare că aceşti indigeni nord-groendlandezi din Thule, cu afinităţi asiatice, indiene indiscutabile, sunt născuţi din etnii ale căror leagăne se situează pe un alt continent. Din acest punct de vedere, atât antropologic cât şi zoologic, la nord de Groenlanda nu se constituie un mediu original. Aceşti oameni veniţi dintr-un loc misterios, s-au aşezat pe coasta de nord a Groenlandei cel puţin în urmă cu 4000 de ani, deşi starea săpăturilor efectuate în Thule nu ne permite să spunem asta cu certitudine, căci culturile cele mai vechi descoperite aici aparţin secolelor XII şi XIII.
De unde vin însă eschimoşii? Din centrul Americii, împinşi de indieni sau de eqqilliţi, duşmanii lor ereditari (instalaţi în pădurile nord-americane de aproape 40.000 de ani). Sau vin din Asia? Probabil de undeva la est şi nord de lacul Baikal, după cum spunea H.B. Collins în 1942.
Dar arheologul danez H. Larsen, descoperitorul zăcământului eschimos din Iputaq sau Point Hope (Alaska), cel mai important din Arctica (600.700 de case, 550 de morminte), a concluzionat în 1953 că „ar fi profitabil pentru arheologi de a-şi îndrepta atenţia o dată în plus spre Canada, leagănul arheologiei eschimose”.
Această civilizaţie ar rămâne originară mediului continental de unde eschimoşii Caribu (golful Hudson, Canada) reprezentau ultimii marori. Cultura societăţilor eschimose s-a îndreptat spre mare, cum este cazul lui Thule,iar ea nu ar fi decât o cultură derivată neo-eschimosă dintr-o cultură anterioară paleo-eschimoso-continentală. Puţin câte puţin eschimoşii s-au îndreptat spre mare.
Vechimea culturii eschimoşilor (de peste 8000 de ani) ne face să ne întrebăm obsesiv: de unde vin? Oamenii de ştiinţă au convenit totuşi, că pre-eschimoşii au venit din nordul Chinei, acum 10.000-15.000 de ani şi s-au stabilit în regiunea Baikal şi Ciukotka, în paleoliticul superior. Progresiv, eschimoşii s-au adaptat la frig şi la cucerirea mărilor îngheţate. Unitatea culturii arctice este numai în favoarea migraţiilor tardive şi repetate, către Estul Americii şi Groenlandei, a popoarelor sibero-beringiene cu puternice amprente nord-japoneze şi nord-chinezeşti.
Eschimoşii s-au adaptat pentru a supravieţui într-un mediu cu resurse limitate şi relativ puţin variat în cursul unei foarte lungi perioade de timp. Ei au refuzat în mod inexplicabil de a recurge la practici economice cum ar fi creşterea renilor, aşa cum fac de pildă laponii în Scandinavia, o populaţie care cândva se ocupa cu vânatul.
Rigoarea climatului, izolarea geografică până în mijlocul sec. XIX cu toate consecinţele sale pe plan istoric (lipsa de idei, absenţa facultăţilor inventive şi evolutive, stagnarea tehnică) nu au redus facultăţile de renaştere de care, la origini, această societate arhaică dispunea.
Eschimoşii din Thule, din Evul Mediu şi până în zilele noastre şi-au redus în special după 1800 cu o treime teritoriile de vânătoare. În cele mai bune momente ale lor, aceste teritorii se întindeau pe peste 1200 km, de la Pământul lui Washington (coasta de sud) până la capul Seddon, în golful Melville, punctele puternice fiind locuite mereu Nuarfissuaq Ita, Pitorafik, Neqi, Appart, Qaanaq, Qeqertat, Natsilivik, Nullit, Uummannaq, Capul Zork, Savigssivikl. Concentrarea de habitat este în parte efectul schimbărilor climatice cu toate consecinţele lor zoologice.
Thule constituie un punct geografic foarte specific care îndeamnă la reflexie. Ansamblul, care se întinde de la gheţarul Humbold, la nord, la golful Melville, la sud, şi cel care se articulează, la vest, prin mările îngheţate de continentul american, constituie un exemplu relevant în care factorii naturali sunt ca purtători ai unui potenţial istoric al lui Thule, intersecţia drumurilor şi ideilor. De la Dorset şi Sarqaq, adică de 3000 de ani, cu siguranţă Thule a fost singura trecere obligatorie între Arctica canadiană şi Groenlanda, ultimul teritoriu care putea fi atins la est de eschimoşi. Şi de asemenea cel mai practicabil „Podul” Bering, la vest, leagănul culturii eschimose. „Podu” dintre Thule (Canada) şi Groenlanda, şi pentru toate grupurile de oameni are o tradiţie hiperboreană.
Thule a reprezentat una din etapele esenţiale care i-a condus pe eschimoşi la vânarea de balene şi de ţapi în mileniul doi î.e.n., din vestul extrem (Siberia, Alaska) către estul extrem (coasta de est a Groenlandei). De la extrema de vest alaskiană până la est şi de la sud-vestul Groenlandei, liniile de flux şi de reflux cultural sunt toate întretăiate în Thule, ceea ce conferă complexitatea acestei societăţi eschimose polare.
Thule este mărginită de apa Nordului, ape libere din Nord-Estul canadian, unde se află strâmtorile Lancaster şi Jonesl. În acest loc există o triplă confluenţă de ape polare venite din oceanul Glaciar Arctic scăldând coastele canadiene, de apele calde ale Golfului Stream şi de ape canadiene, venite de la Marea Beaufort prin strâmtorile Jones şi Lancaster.
Aici se află mişcări de faună şi de gheţuri, există temperaturi şi adâncimi diferite, fiind un loc preferat de marile cetacee, marile balene. Există şi multe fiorduri, unde se înmulţesc delfinii şi se găseşte foarte mult peşte, din abundenţă.
În golful Saint-Laurent Quebeq în mai-iunie, vin milioane de păsări pentru a oua. Acestea şi rezervele lor permit vulpilor polare de a supravieţui, de aceea se explică bogăţia de vulpi în Thule. De asemenea, focile şi morsele sunt numeroase. Thule, reprezintă o oază climatică şi faunistică, pe care migrările eschimoşilor nu o puteau ignora.
Recent, au fost descoperite resturi caracteristice tehnicilor folosite de omul de Neanderthal lângă Cercul Arctic. Datarea lor, estimată la 8000 de ani după dispariţia teoretică a omului de Neanderthal, ridică multe întrebări. Locul de amplasare este situl Byzovaya.
O cultură niciodată descoperită până acum în apropiere de Cercul Arctic
Cultura musteriană, care s-a dezvoltat în timpul Paleoliticului mijlociu (300 000 î.e.n. – 33 000 ani î.e.n.), se distinge prin utilizarea unei game foarte diverse de unelte de tăiat. În Europa, utilizarea acestor unelte a fost exclusiv asociată cu omul de Neanderthal, dar săpăturile indică faptul că în Orientul Mijlociu au fost, de asemenea, utilizate de Homo Sapiens.
În revista Science, o echipă internaţională la care au participat cercetatori de la CNRS, a descris prezenţa acestei culturi „, situată la 1000 km mai la nord decât limita cunoscută până în prezent”, potrivit lui Ludovic Slimak.
Rămăşiţele au fost descoperite pe siteul de la Byzovaya situat în nordul Rusiei, în imediata apropiere de Cercul Arctic, pe amplasamentul actual al Republicii Komi. Ele constau din oase de mamut şi de ren, precum şi de silex. Oasele poartă urme de modificări ca urmare a activităţilor de măcelărie a vânătorilor din Musterian. Prin utilizarea de carbon-14 şi o tehnologie de stimulare optică, cercetătorii au reuşit să le dateze cu precizie.
O datare recentă şi surprinzătoare
Rezultatele indică faptul că acestea datează de 28.500 ani, adică cu 8000 de ani de la presupusa dispariţie a omului de Neanderthal. „În această perioadă nu găsim în toată Eurasia, decât culturile paleoliticului superior specifice pentru Homo sapiens”, a spus Ludovic Slimak.
Această descoperire ridică deci multe întrebări despre utilizatorii culturii musteriene în apropierea polului. Mai ales că diferite datări efectuate indică faptul că aceste rămăşiţe sunt dovezi ale unei singuri treceri.
Sunt urmele ultimilor supravieţuitori din neamul Neanderthalienilor sau deţinătorii acestei ultime culturi musteriene ar fi fost Homo sapiens depozitari ai patrimoniului lor cultural?
Neanderthalienii nu au cunoscut cu siguranţă un sfârşit unic
„Lipsa de fosile umane nu permite de a tranşa această problemă”, regretă cercetătorul. În toate cazurile, răspunsul ar fi revelator adică persistenţa unei culturi de mii de ani după dispariţia grupului biologic căruia îi este asociat. Adică persistenţa unui focar de neandertalieni într-o zonă de nord.
O ipoteză explică dispariţia acestora din urmă prin incapacitatea lor de a se adapta şi de a coloniza mediile nordice cele mai extreme de pe planetă (care cunoşteau acum 30 – 35 000 ani, o perioadă de variaţii climatice importante). Ei ar fi lăsat cale liberă omului modern care cu superioritatea lui tehnică ar fi putut ocupa întreaga Eurasie.
„Prezenţa de urme ale culturii musteriene foarte aproape de pol repune în discuţie această ipoteză climatică, precum şi presupusa sa inferioritate tehnică”, declară cercetătorul.
Geograful grec Strabon, în Comentarii istorice şi în Geografia declară că oraşul Tartessos, care era situat la gura fluviului Guadalquivir (Spania), a fost fondat cu peste 6000 de ani înaintea epocii sale (ar fi avut deci 8000 de ani).
Biblia menţionează şi ea metalele preţioase care veneau din Tarsis: “Tarsis era furnizorul tău graţie unei abundenţe de bogăţie; ea furniza agint, fier, cupru şi plumb. Javan, Tubal, Meshek traficau cu tine…”
Dar şi Herodot, în Istorii, îl menţiona: “Căci regele avea pe mare nave din Tarsis cu cei ai lui Hiram; şi la fiecare trei ani soseau navele din Tarsis, aducând aur şi argint, fildeş, maimuţe şi păuni.”
Toate textele concordă asupra înaltului nivel de civilizaţie şi a bogăţiilor. Numeroşi autori consideră Tartessos ca o colonie atlantă care a dispărut din motive economice atunci când s-au epuizat rezervele de metale preţioase. Dar nu ne-a parvenit nicio mărturie materială! De ce?
Legendele irlandeze sunt pline de fiinţe cu pielea verde. Este un hazard? O fantezie datorată faptului că această pigmentaţie nu există la oameni?
Într-o după-amiază a lunii august 1887, doi copii au ieşit dintr-o grotă situată în împrejurimile satului Banjos în Spania. Mergeau ţinându-se de mână şi tranversând un câmp unde ţăranii se aflau la recoltat.
Era un eveniment straniu, incredibil. Copiii aveau aerul că se tem şi vorbeau o limbă de neînţeles. Hainele lor erau făcute dintr-o ţesătură necunoscută iar pielea lor era verde, ceea ce i-a frapat pe toţi cei care îi priveau cu nelinişte şi curiozitate.
Este o poveste absurdă, bizară, fără explicaţii, care ne-ar putea duce uşor cu gândul la a patra dimensiune, la o lume existând alături de noi, o lume a fantasmelor din care au scăpat probabil aceşti copii. Apariţia lor, evident, a şocat pe toată lumea.
Ţăranii erau pe cale de a se odihni după ce mâncaseră, când a apărut cuplu de copii din ieşirea unei grote. Oamenilor nu le venea să creadă ochilor şi s-au precipitat către copii care, tulburaţi şi înspăimântaţi, au început să alerge pentru a scăpa. După ce i-au prins, au fost conduşi la Ricardo Da Calno, un magistrat care era cel mai mare propietar al ţinutului.
Ilustraţie de Randolph Caldecott, The Project Gutenberg EBook, Wikipedia.
Acesta a luat-o de mână pe fetiţă, a frecat-o energic, dar culoarea verde nu a dispărut. Copiii au refuzat de a mânca ceea ce li s-a propus dar au atins cu degetele lor pâinea şi fructele părând foarte intriganţi.
Magistratul a remarcat că trăsăturile feţelor lor erau regulate şi destul de asemănătoare cu cele ale populaţiilor negre. Ochii lor erau tăiaţi în formă de migdală şi foarte împinşi în orbite. Copiii lor au stat 6 zile la, Da Calno, dar nu au mâncat nimic şi au slăbit. Nu s-a găsit niciun aliment care să le convină. Într-o zi, li s-au adus morcovi şi s-au aruncat asupra lor cu aviditate. Niciodată nu au atins altceva ca hrană!
Băiatul a slăbit aşa de tare încât, la o lună după ieşirea sa din grotă, a murit. Fetiţa a crescut însă normal şi a învăţat câteva cuvinte în spaniolă dar nu a putut să dea decât vagi explicaţii despre ea-însăşi, iar misterul său nu a putut fi dezlegat.
Ea a declarat că venea dintr-un loc unde nu exista soare şi unde nu se făcea nici zi nici noapte. S-a presupus că acolo exista un crepuscul permanent. Ea a spus: “Există o ţară luminată nu departe de noi însă suntem despărţiţi de ea printr-un fluviu foarte larg.”
Atunci când a fost întrebată cum a sosit aici, a răspuns: ”A fost un mare zgomot. Am fost luaţi într-un vârtej mare şi ne-am pomenit în grotă în apropiere de câmpul de grâu.”
A trăit timp de cinci şi a fost îngropată alături de fratele său. Există documente relative la această poveste stranie şi sunt oameni care au făcut mărturisiri sub presare de jurământ despre copiii cu pielea verde. În epocă, s-a crezut că ei au fost atinşi de o boală ca cea care atinge copiii albaştri, sau că au fost subiectele experienţelor unui anume dr. Folamur care i-a abandoant apoi în grotă.
S-a mai crezut că ei veneau de pe planeta Marte care în epocă se credea că ar fi locuită şi că slaba luminozitate solară a acestei planete le-ar fi putut da această pigmentaţie verde. Dar nu se înţelegea cum o furtună născută pe Marte i-ar fi putut proiecta vii pe Terra.
Au venit oare dintr-un univers paralel? Cine va şti vreodată? Sau au ajuns aici dintr-o lume subterană unde trăia o civilizaţie necunoscută care s-a dezvoltat de secole pe planeta noastră şi care se găseşte încă în Pământul Găunos? Este o teză îmbrăţişată de dr. american Raymond Bernard.
Într-o carte de Howard Menger intitulată Prietenii mei, oamenii din Spaţiu, există un pasaj surprinzător: “Veţi primi semne-semne indiscutabile, evidente-şi le veţi ignora sau le veţi îndepărta, crezând că spiritul vostru vă joacă feste… Dar… asta aparţine altui domeniu. Şi nu sunteţi încă deschişi; nu sunteţi încă pregătiţi. Dar nu vă neliniştiţi. Când disciplolul va fi pregătit, stăpânul va apărea.”
În sec. XII, în satul Wolfpittes (în apropiere de o insulă mică numită Bury St. Edmund) în Anglia, oamenii au observat în repetate rânduri fiinţe cu pielea verde!
La Peña de los Enamorados (în română Stânca îndrăgostiţilor) este un munte care se află la 880 de metri deasupra nivelului mării, situat în apropierea orașului Antequera ( în provincia Malaga, Andaluzia), în Spania.
Stânca îşi datorează numele formei sale, care amintește de o faţă privind spre cer. Mai este cunoscută sub numele de Montaña del Indio (muntele Indianului), deoarece capul seamănă cu al unui indian.
Circulă nenumărate legende despre acest munte, dar cea mai cunoscută este versiunea despre doi tineri care au trăit în secolul al XIV-lea, în timpul ultimelor zile ale dominației musulmane.
Tagzona, o tânără de origine maură, fiica şefului satului Archidona, era îndrăgostită de Tello, un tânăr spaniol din Antequera. Tagzona fiind musulmană și el creștin, era vorba de fapt de o iubire imposibilă care nu putea să fie afişată deschis, în văzul lumii.
Cu toate acestea, relația lor a fost descoperită de către tatăl fetei, care a ordonat arestarea lui Tello înainte de fi ucis. Dar acesta a fost eliberat de Tagzona și amândoi îndrăgostiţii au fugit.
S-au refugiat într-o peșteră în munți, unde au rămas ascunşi timp de două zile înainte de a fi descoperiţi de oamenii tatălui fetei. Cei doi s au decis atunci să moară împreună, sărind de pe vârful muntelui, după ce au invocat forțele pământului și cerului, cerându-le să poată să rămână așa uniţi.
După moartea lor, Natura a decis să le asculte ultima cerere. Tello a fost schimbat în piatră, cu fața întoarsă spre cer în timp ce Tagzona a fost transformată în vânt astfel încât să poată să vină mereu ca să rămână în contact cu iubitul ei.
Legenda clopotului din Huesca este un episod celebru din istoria aragoneză. Ea povestește cum regele Aragonului, Ramiro al II-lea Călugărul, ar fi decapitat în 1136 doisprezece nobili care s-au revoltat împotriva lui, după ce i-a chemat la palatul său din Huesca, aparent pentru a le arăta că despre un astfel de clopot mare nu s-a auzit în toată țara. Povestea face parte acum din folclorul aragonez.
Alfonso I, regele Aragonului, a fost poreclit „luptătorul” pentru lupte fără sfârşit pe care le-a purtat împotriva liderilor musulmani din taifa de Saraqusta (un stat musulman independent siutat în estul Spaniei între 1018 şi 1110).
Cu toate acestea, fost bătut sever și rănit la 17 iulie 1134 în bătălia de la Fraga. A murit câteva săptămâni mai târziu, lăsând regatul fără niciun moștenitor. Dar prin testament, regele Aragonului l-a lăsat moştenire ordinului religios militar al Templierilor, zis Ospitalieri şi al Sfântului Mormânt!
În 1135, refuzând testamentul lăsat de Alfonso I, nobilii l-au ales pe Navarra Garcia V ca rege, în timp ce aragonezii l-au preferat pe fratele lui Alfonso I, Ramiro al II-lea. Episcop de Roda și Barbastro atunci când a fost ales de Adunarea de la Jaca, a primit porecla de „Călugărul”. Încă din primele zile ale domniei sale, cum era de aşteptat, noul rege s-a confruntat cu revolta nobilimii.
Potrivit Cronicii lui San Juan de la Pena, din secolul XIV, Ramiro al II-lea, preocupat de rebeliunea nobilimii aragoneze, ar fi trimis un mesager la starețul mănăstirii din Saint-Pons de Thomières, fostul său superior.
Mesagerul-a ajuns la lăcaşul de cult, dar în grădina abației, ar fi tăiat trandafirii care îi depășeau pe alţii: abatele l-ar fi sfătuit pe rege să facă același lucru! La scurt timp, Ramiro al II-lea i-a convocat pe cei mai importanţi nobili ai regatului din Huesca, pe motivul de a le arăta un clopot care putea fi auzit în tot regatul. Apoi, a cerut să fie decapitaţi cei douăsprezece nobili cei mai vinovaţi. Gestul regelui i-ar fi terorizat pe nobili într-o aşa de mare măsură încât aceştia au renunţat la revolta lor.
Versiunile populare au mai adăugat un detaliu. Nobilii au fost decapitați pe când au intrat, la rândul lor, în sala unde urmau să se adune. Capetele lor au fost aranjate într-un cerc unde cel al episcopului de Huesca, cel mai rebel, a fost plasat în centru pentru a servi drept exemplu.
Bloody Mary este o legendă urbană americană, povestea unei fantome care apare atunci când îi pronunți numele numele de mai multe ori (variază de la o versiune a legendei la alta) în fața unei oglinzi iluminate de o lumânare.
Bloody Mary, altfel spus Mary cea sângeroasă sau Feciaora sângeroasă, ar fi în funcție de versiuni, o mamă care şi-a pierdut copilul și s-a sinucis, o femeie care a murit la naștere …
Conform altei legende, Mary era fiica doctorului Mumford. Atinsă de difteriei, o boală incurabilă în timpul său și extrem de contagioasă, tatăl ei s-a decis să o îngroape de vie și i-a agăţat o frânghie la o mână conectată la un clopoţel în caz că s-ar trezi.
Mama ei, îngrijorată, a rămas lângă trupul neînsufleţit al fiicei sale şi tatăl a înţeles imediat că va muri de frig dacă va rămâne afară. Imposibil de a o determina să părăsească mormântul, i-a injectat morfină.
A doua zi, doctorul s-a dus la mormântul fiicei sale și a văzut că clopoţelul era pe jos. Apoi s-a grăbit să dezgroape sicriul lui Mary.
Când l-a deschis, şi-a văzut fiica iubită moartă cu mâinile roșii de sânge, cu unghiile rupte după ce şi-a zgâriat pereţii propriului sicriu. Mary a murit de mâna tatălui său!
Un ritual
În tradiția americană, Bloody Mary poate fi invocată printr-un ritual.
Pentru a face acest lucru, trebuie să aveţi:
Este legendă sau adevăr? Încă ne îndoim… Şi totuşi, din când în când apar unele dovezi care vin să ateste faptul că sirenele nu reprezintă o simplă fabulaţie a oamenilor ci o realitate, un secret dezvălui prin hazard.
Recent, s-a filmat o sirenă în larul coastelor australiene. O fiinţă ciudată ieşind din apele învolburate ale oceanului.
Înregistrarea video pare reală şi nu există niciun fel de montaj. O altă sirenă a fost filmată cu telescopul în largul mării.
Potrivit unei legende urbane, unul dintre faimoşii Beatles ar fi murit în anii’60. Conform mai multor mărturii, Paul McCartney ar fi murit într-un accident de maşină în 1966. De atunci, l-a înlocuit o sosie! Această legendă se numeşte PID (Paul Is Dead), şi-a fost răspândită de un disc-jockey american pe nume Russ Gibb.
Dar iată şi câteva indicii pe care oamenii cred că această legendă le ridică totuşi:
. La sfârşitul piesei Strawberry Fields Forever, unele persoane au putut să-l asculte pe John Lennon murmurând „I burried Paul”: L-am îngropat pe Paul. . Alţii au văzut că insigna pe care o purta Paul McCartney de pe coperta albumului Sergent Pepper, era scris OPD, ceea ce înseamnă: „Officialy Pronounced Dead”: Declarat oficial mort.
. În cântecul A day in the life, se poate auzi fraza „He blews his mind out in a car”: „şi-a pierdut creierul în maşină” care s-ar putea de fapt referi la incidentul tragic petrecut cu Paul McCartney.
Şi din 1969, acest zvon tot continuă să se răspândească şi să creeze îndoieli.
Tânărul Duce de York, viitorul rege al Angliei sub numele de George al V-lea, a servit în Marina Britanică până 1891. În timpul uneia dintre numeroasele sale călătorii s-a găsit, în compania fratelui său Prințul Albert Victor, la bordul navei-şcoală La Bacchante care făcea ruta spre Sydney, Australia.
Pe 11 iulie 1881, în timp ce barca naviga în apele australiene, Ducele de York a avut viziunea navei fantomă identificată ca fiind Olandezul zburător. El a menționat în jurnalul său de bord:
„În mijlocul unei lumini roșii, se distingeau clar marinarii, vâslele și pânzele unui bric de aproximativ două sute de yarzi (cca 180 metri) de la babord înainte. Paznicul de seviciu a semnalat nava foarte aproape și ofiţerul de cart a văzut-o de asemenea, clar, de pe pasarelă. Serviciul de cart de la mijlocul navei a văzut-o de asemenea şi a fost trimis acolo, dar când a ajuns, nu a putut vedea niciun semn de barcă materializată. Noaptea era limpede, marea calmă. Treisprezece persoane, în total nu puteau nega că au văzut-o. ”
Mai mult decât atât, marinarul de cart care era în catarg a căzut în mod ciudat și a murit pe loc.
În secolul V, bunul rege Grandlon domnea peste Cornouaille. Din dragoste pentru unica sa fiică, Dahut, a cerut să se construiască un oraş minunat care se situa, se zice, lângă actualul golf Douarnenez. Dar furia divină s-a abătut peste Is şi a anunţat dispariţia vechilor culture şi triumful primei ere creştine.
Ce legendă minunată ca cea a unui rege creştin care a construit cel mai frumos şi cel mai opulent oraş din tot Armorique cu ajutorul Korriganilor, personaje folclorice aparţinând mai mult tradiţiei celtice.
O dată în plus, simbolica unei lupte inegale între creştinismul triumfător şi druismul celtic, misteriosul oraş Is nu şi-a dezvăluit încă toate secretele…
Ce povesteşte legenda?
Marele rege Gradlon (Gradlon Meur) a răpit, în cursul unei expediţii maritime pe coastele Scandinaviei, o zână războinică, care i-a dăruit o fiică, pe nume Dahut, după care a murit.
Obsedat de dispariţia soţiei sale, regele nu şi-a mai găsit niciodată altă femeie pe care să o ia drept soţie şi şi-a crescut singur fiica, care a devenit o prinţesă magnifică.
În timpul unei partide de vânătoare în pădurea Neved, regele a făcut cunoştinţă cu sfântul Corentin, pustnic creştin care a reuşit să-l convertească la noua credinţă în timp ce fiica lui a rămas profund ataşată de vechile culte.
Pentru a-şi mulţumi copilul, Gradlon a pus să i se construiască un oraş magnific: Is. Ridicat pe un polder, era protejat de mare de un dig. Ecluzele, construite cu ajutorul korriganilor invocaţi de Dahut, se deschideau la maree scăzută pentru a evacua apa râurilor şi se reînchideau în timpul fluxului. Porţile mării nu se puteau deschide decât prin mijlocul unor chei grele pe care regele le păstra la pieptul său, se spune.
Misteriosul Is
Fiica lui Gradlon era instabilă emoţional şi în fiecare noapte avea un alt iubit pe care îl strangula însă în zori. Comportamentul său, lipsit de morală, a antrenat întreaga populaţie a oraşului în cele mai teribile orgii.
Sfântul Gwenole venea des de la Landevennec pentru a încerca să restabilească situaţia, dar locuitorii nu-l ascultau sub nicio formă… În consecinţă, Dumnezeu a decis de a livra oraşul cuprins de păcat Satanii.
Un prinţ necunoscut şi-a făcut apariţia în oraşul maiestuos Is şi a subjugat-o foarte repede pe Dahut cu privirea sa fascinantă. Pentru a-i place, a făcut un gest extrem: i-a luat tatălui său, regele, cheile faimoase din aur şi i le-a dat. Tocmai era maree atunci când au fost deschise ecluzele. Valurile au înghiţit pur şi simplu oraşul.
Graţie sfântului Gwenole, regele Gradlon a putut să se salveze pe cal, dar pentru asta a trebuit să-i ceară episcopului să o împingă pe fiica lui care se ţinea de coama animalului îngreunând fuga. Astfel, Gradlon şi-a sacrificat fiica în valurile turbate şi a reuşit să-şi salveze viaţa, dar şi pe cea a sfântului Gwenole.
În urma lor, marea acoperise deja acoperişurile celor mai înalte edificii din oraş.
Clopotele oraşului sună încă…
În mitologia celtică, Yann Brekilien afirmă că “scunfundarea oraşului datorită unei unde de maree, în secolul V, are toate şansele de a nu fi o legendă, că este un fapt istoric căreia populaţia i-a păstrat o amintire oribilă. În timpul anumitor maree mari, se întâmplă ca marea, pe fundul golfului Douarnenez, să descopere vestigii de construcţii şi, pe plaja de la Trezmalaouen, vecină cu Ris, o pădure de stejari şi de tisă culcată, cu rădăcinile către larg, cu crengile spre pământul ferm. În plus, un mare număr de drumuri romane converg spre fundul golfului Douarnenez şi se afundă sub ape…”
Pe plaja de la Ris, la 2,5 km est de Douarnenez, se poate vedea în timpul unor maree mari, un fragment de zid din cărămidă roman care se afundă în nisip. Este bine cunoscut de către geografi, de altfel.
A existat cu adevărat faimosul oraş Is? Se povesteşte că pescarii din Douarnenez, atunci când marea este calmă, aud des clopotele sunând din pescarii…
Se spune că în regiunea Valonia din Belgia, în pădurile din Seraing, într-o peșteră mică numită gaura din Ausnî ar fi trăi pititici care vorbeau o limbă necunoscută.
Ei au ascuns o carte de iniţiere în vrăjitorie, cartea lui Agrafa care le-a permis să trăiască și să rămână mici.
Din acel moment, piticii au început să-şi ducă pantofii vechi la reparat la intrarea în gaura de la Ausnî, cu unele monede sau ceva de mâncare, pe care îi recuperau în dimineața următoare noi nouţi.
Într-o zi de toamnă un tânăr dornic să înveţe tainele vrăjitoriei, a profitat de absența lor pentru a sustrage cartea Agrafei. Dar când a ieșit din peșteră, s-a găsit imediat înconjurat de o sută de pitici furioşi care-l amenințau.
În acel moment, a sosit şi tatăl tânărului, a smuls cartea din mâinile lacome ale fiului său jos și a citit formulele magice. Brusc, piticii au dispărut în fum.
Unii spun că din acea zi nu mai trăieşte niciun pitic în această pădure şi alţii susţin că tânărul hoț a fost pedepsit pentru fapta sa și a fost transformat la rândul său în pitic drept pedeapsă pentru a veghea pentru totdeauna asupra cărţii sacre.
Se pare că în zilele cu vânt puternic, dacă facem linişte, este posibil să se audă printre ramurile copacilor strigătul piticului din adâncurile peşterii, singurătatea lui și remușcările veșnice.
Shangri-La este un loc fictiv care este descris în romanul Lost Horizon (Orizonturi pierdute), scris de romanicerul britanic James Hilton în 1933.
În Biblia lui Darwin, un roman de James Rollins, o parte a istoriei se petrece la Shangri-La, situat în munţii Himalaya. Notele autorului de la sfârșitul romanului precizează: „Shangri-La a fost descoperit adânc în Himalaya în 1998, o oază verde luxuriantă şi de apă vie, pierdută în mijlocul vârfurilor de gheață. Mai e ceva ascuns acolo? ”
În această carte se vorbeşte despre un loc închis la extremităţile vestice ale Himalayei și în care vom vedea peisaje minunate; timpul este extins într-o atmosferă de pace și liniște. Romanul în cauză al lui Rollins spune povestea supraviețuitorilor unui accident de avion care reușesc să ajungă la o lamaserie utopică numită „Shangri-La”, la granițele Tibetului.
Articolele Joseph Rock, un botanist, lingvist, explorator și geograf american de origine austriacă publicate în National Geographic l-au inspirat pe James Hilton în romanul său Lost Horizon unde evocă o comunitate din Himalaya sub numele de Shangri-La.
De fapt, numele și conceptul de Shangri-La ar fi fost inspirat de mitul indo-buddhist Shambala, introdus în Occident în secolul al XIX-lea.
În India, un La este o prelungire de munte. Shangri-La înseamnă deci „gâtul lui Shangri.”
O sugestie general considerată pentru de Shangri-La a lui Hilton este Valea Hunza din nordul Pakistanului, în apropiere de granița tibetană, pe care Hilton a vizitat-o cu câțiva ani înainte de publicarea romanului său. Această vale verde retrasă, înconjurată de munți, închisă la capătul de vest al munţilor Himalaya, se apropie semnificativ de descrierea romanului prin descrierea sa geografică cât şi prin modul de viață al oamenilor care nu știu ce este aceea o boală, trăiesc centenar, nu posedă nici bănci, nici puşcării.
În China, județul Zhongdian (Gyalthang în tibetană) a fost redenumită Shangri-la (Xiānggélǐlā, în limba chineză) în 2001, pentru a atrage turiști. Legendarii munți Lun Kun din Tibet oferă alte posibile văi pentru a se putea localiza Shangri-La.
După ce au vizitat comitatul autonom tibetan Muli situat la sud de Sichuan în 1999, exploratorii americani Ted Vaill și Peter Klika au declarat că mănăstirea Muli din această regiune îndepărtată a fost modelul de Shangri-La al lui James Hilton.
Acesta din urmă ar fi aflat despre existenţa oraşului mitic din literatura de specialitate cu privire la acest sector publicate de exploratorul austro-american Joseph Rock în revista americană National Geographic la sfârșitul anului 1920 și la începutul anului 1930.
