Sunt aici și ne supraveghează discret, permanent. De mii de ani! Extratereștrii cu ozn-urile lor ne țin sub control, de parcă s-ar teme de ceva.
În Brazilia, la începutul anului 2019, a fost filmat un ozn gigantic camuflat. A apărut brusc lângă o cascadă, apoi s-a făcut nevăzut.
Ce poate fi mai grav și distrugător pentru civilizația umană decât o explozie nucleară? Efectele catastrofei care a avut loc la Cernobîl se pot vedea astăzi în zonă.
Au apărut mutanți în rândul animalelor ca urmare a radiațiilor teribile și permanente care se găsesc în regiunea din Ucraina. Este un fenomen alarmant și devastator care nu știm unde va duce exact. Suntem cu toșii profund îngrijorați!!!
Reconstrucția facială 3 D oferă istoricilor, oamenilor de știință și opiniei publice o perspectivă uluitoare de a vedea cum arătau, de fapt, personaje celebre din istoaria noastră. Este o șansă uluitoare să vedem chipurile lor, așa cum au fost cu adevărat.
Putem vedea cu acuratețe chipurile unor oameni comuni, cum ar fi Ava, o femeie tânără din epoca Bronzului ( aproximativ 1800 î.e.n.). , sau pe cel al reginei Cleopatra a Egiptului, ori Dante Aligheri, George Washington, regele Henric al IV-lea al Franței, Iisus Christos, Johann Sebastian Bach, Iulius Cezar, Marcus Agrippa, regina Mary a Scoției, Robespierre, Nefertiti, Mozart, Nicolaus Copernicus, Otzi, regele Filip al II-lea al Macedoniei, Richard al III-lea, Robert the Bruce, sfântul Nicolae, Simon Bolivar, împărații Tiberius și Traian, Tutankamon, William Shakespeare, faraonul Ramses al II-lea etc.
O perspectivă asupra Istoriei care ne ajută să o vedem cu alți ochi. Problema care se pune este dacă aceste reconstituiri faciale ale unor personaje importante din Istorie le seamănă cu adevărat și în ce procente. Oamenii de știință cred că ele se apropie uimitor de chipurile eroilor și oamenilor celebri care au fost avuți în vedere.
La 26 aprilie 1986, la ora 1 și 23 de minute, la centrala nucleară de la Cernobîl, din raionul Ivankiv, regiunea Kiev, din actuala Ucraina, a avut loc un teribil. Catastrofa a propagat în atrmosferă echivalentul a 400 de ori echivalentul bombei de la Hiroshima, din Japonia.
Greenpace a estimat că peste 200.000 de persoane au contactat cancer ca urmare a catastrofei nucleare de la Cernobîl.
Efecte sunt dramatice și se văd foarte clar azi, cînd se descoperă animale mutant de cauza contaminării nucleare. Este inimaginabil, o tragedie care ne dă de gândit.
Casa Diavolului din orășelul de coastă Amityville, din Long Island, la est de New York, SUA (care se găseşte pe Ocean Avenue la numărul 112), reprezintă un caz cu presupuse fenomene paranormale care au avut loc între 1974 și 1976. Aici, Ronald Jr., fiul cel mai mare al familiei DeFeo, şi-a ucis cu pușca părinții și frații în timp ce dormeau.
Această parte a cazului cel mai celebru de casă bântuită, este însă posterioară evenimentelor şi a inspirat o serie de cărți și filme de groază americane. Primul dintre acestea, cartea Amityville Horror scrisă de Jay Anson, a fost imediat criticată datorită motivațiilor scenaristului şi scriitorului american, cât şi stilului pe care l-a folosit, de a căuta senzaționalul cu orice preţ.
După ani şi ani de mari controverse, s-a demonstrat că evenimentele care au avut loc după moartea membrilor familiei Defeo au fost în mare măsură exagerate în scopul de a fi promovate excesiv în mass-media şi de a genera profituri.
Acum este acceptat faptul că în cazul de la Amityville, în plus față de crimele comise faţă de cei șase membrii ai familiei DeFeo, a existat o manipulare mass-media ai cărei principali actori au fost Jay Anson și familia Lutz.
Casa are două etaje şi este situată în cartierele bogate ale Amityville. A fost construită în 1928 într-un stil colonial olandez. După evenimentele tragice care au avut loc aici, probabil după lansarea filmului, cele două ferestre de la etajul superior au fost adesea percepute ca ochii Diavolului. După crimele care au îngrozit comunitatea din orăşelul liniştit Amityville, casa a fost vopsită în alb de către agenția imobiliară în speranţa că în acest mod, se va vinde. Dar trecutul său macabru abia atrăgea potenţiali cumpărători.
Au apărut multe mituri, adesea fanteziste pentru a justifica „evenimentele” descrise de familia Lutz și de scriitorul Jay Anson. Printre aceste povești fabuloase, a căror improbabilitate a fost demonstrată, putem cita povestea unui anume John Ketchum care a fost acuzat în Salem la sfârșitul anului 1600 pentru vrăjitorie. El ar fi trăit în același loc pe care a fost construită mai târziu casa Diavolului.
Alte zvonuri privind casa Diavolului din Amityville au prezentat-o ca fiind amplasată chiar pe situl unui vechi cimitir indian. Aceste povești sunt totuşi pline de fantastic, în stilul mitologiei americane și nu au nicio bază istorică!
Masacrul din casa Diavolului
Povestea a început în 1965, când familia DeFeo a cumpărat casa și s-a instalat în ea. Tatăl, Ronald DeFeo Sr., era director executiv al Brigante-Karl Buick Concession în Brooklyn. Era căsătorit cu Louise Brigante și aveau cinci copii: Ronald Jr., 23ani, Dawn, 18, Allison, 13ani, Mark, 12 și John de 9 ani (vârstele la momentul faptelor, se pare).
La ora 3, în dimineaţa zilei de 13 noiembrie 1974, Ronald DeFeo Jr., înarmat cu o puşcă de calibrul 357 magnum (se vorbeşte de asemenea de un Marlin 35) și-a asasinat cu sânge rece tatăl, mama, pe cei doi frați și pe cele două surori în timp ce aceştia dormeau în paturile lor. Misterul care rămâne este faptul că niciun vecin nu a auzit focurile de armă și că, potrivit autopsiei, trupurile celor ucişi nu au fost mutate.
În aceeaşi zi, la orele 18 şi 35 de minute, poliția a primit un telefon de la un anume Joey Yeswit care a alarmat-o. Într-un bar, auzise de la un tânăr îngrozit faptul că familia lui a fost ucisă. A mers la fața locului cu acesta și împreună cu mai multe alte persoane și au descoperit masacrul. Zece minute mai târziu, poliția a sosit la fața locului și a constat uciderea întreagii familii DeFeo.
Ronald DeFeo Jr. a spus că şi-a petrecut noaptea cu părinții săi, dar pentru că nu putea adormi, a plecat de acasă în jurul orei 4 dimineaţa pentru a merge la locul de muncă. A pretins că şi-a petrecut ziua la lucru, de unde a încercat de mai multe ori să-şi contacteze telefonic părinții și în cele din urmă s-a decis să se ducă acasă la sfârșitul zilei, unde a descoperit masacrul.
Pe măsură ce aveau loc interogatorile, poliția a început să aibă tot mai multe îndoieli din cauza contradicțiilor fiului cel mare al familiei măcelărite de la Amityville. În fine, inspectorii l-au considerat ca principalul suspect. În cele din urmă, după câteva ore de interogatoriu, Ronald DeFeo Jr. şi-a recunoscut crima.
Ședința preliminară a procesului a avut loc la 22 septembrie 1975, unde s-a pledat pentru nebunia lui Ronald DeFeo Jr. Acesta din urmă a susținut că diavolul sau unele voci stranii i-ar fi spus: „Ucide-i!”. La final, Ronald DeFeo Jr. i-au fost aduse șase capete de acuzare şi a primit douăzeci și cinci ani într-o închisoare specială din Danemorra. Când el se afla în spatele gratiilor, casa familiei a fost pusă în vânzare la un preţ de 80.000 de dolari.
Casa Diavolului
În ciuda trecutului întunecat al casei din Amityville, o nouă familie, Lutz, se va muta aici în 18 decembrie 1975. George Lutz, 28, proprietarul unui cabinet de inspectori de urbanism, a vizitat proprietatea împreună cu soția sa Kathleen. Tocami se căsătoriseră și aveau trei copii dintr-o căsătorie anterioară. Credeau cu adevărat că au găsit casa visurilor și au cumpărăt-o!
După ce s-au instalat, au pretins că au fost martorii unor fenomene paranormale şi s-au confesat jurnalistului și scriitorului Jay Anson, care a scris imediat o poveste fictivă prezentată ca un documentar: Amityville Horror – O poveste adevărată („Amityville Horror – A True Story”).
Înspăimântat de ceea ce credea că se petrece în noua lui casă, Lutz l-a chemat pe părintele Ralph J. Pecoraro, ca să vină și să binecuvânteze casa. Binecuvântarea acestuia a început cu camera în care au murit cei doi băieți. Preotul a spus că o voce puternică, venind din senin, pur și simplu i-a fi strigat: „Du-te! „Și amintit apoi că a fost invadat de muşte venite de nicăieri, care l-ar fi atacat.
Familia Lutz s-a asociat cu scriitorul Jay Anson în scopul de a dezvălui coșmarul lor într-o carte care a devenit imediat un bestseller. O „poveste adevărată”! Dar până şi parapsihologii au accentuat incoerența și distorsiunile prezente în această lucrare de mare succes.
De atunci, casa Diavolului din Amityville a trecut prin mai multe mâini și niciunul dintre proprietarii care au cumpărat-o după Lutz nu a raportat vreun caz anormal sau manifestarea unui fenomen paranormal. Un mare număr de contradicții și de denaturări cu privire la familia Lutz au darul de a discredita povestea lor. Orașul Amityville nu face nicio publicitate casei Diavolului.
În mai 2010, ea a fost pusă în vânzare la preţul de 1.150.000 de euro! A fost vândut în august. Noii proprietari au dat voie oamenilor să o viziteze însă mai puţin subsolul şi etajele, nu se ştie de ce….
Un băiat de 10 ani afirmă că ar fi reîncarnarea unui actor obscur de la Hollywood, Marty Martin. Totul a apărut într-o carte scrisă de Jim Tucker şi intitulată „Revenirea la viaţă” (Return to life – Children’s Memory of Past Lives and the Survival of Consciousness, apărută la St. Martin’s Press).
Încă de la vârsta de 4 ani, Ryan a început să aibă coșmaruri. El i-a spus mamei lui că era „altcineva”, numai că femeia nu a ţinut cont de spusele fiului său, în ciuda insomniei acute pe care băiatul o manifesta frecvent, care îl împiedica să trăiască normal.
Cu toate acestea, Ryan vorbea neîntrerupt despre cealaltă viaţă a sa şi a susținut că a jucat într-un film alături de Mae West și că a dansat pe Broadway în viața sa anterioară.
Când mama lui, intrigată, a dat peste o carte despre Marty Martin, Ryan a exclamat cu un ton sigur: „Acesta este!”
„A întors paginile cărții și i-am spus:” Acesta sunt eu, ăsta am fost „, a declarat băiatul într-un interviu pentru publicaţia de prestigiu USA Today, arătând spre o imagine a filmului ” Noapte după noapte, „datând din 1932 cu o anume… Mae West pe afiş. Marty Martin a avut câteva apariții discrete în filme înainte de a deveni un agent talent la Hollywood.
În plus față de faptul că l-a recunoscut pe actoraşul obscur de la Hollywood, Ryan a fost în măsură să ofere 55 de detalii din viața acestuia, după cum a precizat Jim Tucker, scriitorul psihiatru specializat în copii care pretind că au fost reîncarnaţi.
Printre descrierile lui Ryan amintim: culoarea maşinii lui Martin (verde), o descriere exactă a locuinţei şi piscinei lui, faptul că a trăit într-o stradă cu cuvântul „rock” (Roxbury Drive în Beverly Hills, de fapt), faptul că era foarte bogat şi că a fost un băiat rău, că tatăl i-a murit când el era mic, faptul că avea o casă mare cu piscină deşi a în crescut în sărăcie, faptul că fuma şi că a lucrat la o agenţie etc.
Familia lui Ryan s-a decis în cele din urmă să o contactateze pe cea a lui Martin Marty, deoarece era imposibil de verificat de către părinţii băiatului atâtea detalii precise pe care le furniza. Și în cele din urmă, tot ceea ce a spus s-a dovedit a fi corect!
Dar cea mai şocantă dezvăluire a fost aceea că actorul va muri la vârsta de 61 de ani, numai pentru a fi reîncarnat în copil. Martin a murit la vârsta de 59 de ani! S-a descopeit însă, mai târziu, că certificatul actorului era incorect şi că Ryan nu minţise…
De-a lungul anilor, Ryan şi-a pierdut treptat amintirea a ceea ce el consideră a fi „viața lui anterioară”.
În Palermo, capitala Siciliei, în secolul al XVI-lea trăia o comunitate de călugări capucini. Acestea se confrunta cu o problemă majoră: cimitirul lor ajungea la sfârșitul anului la capătul capacităților sale și nu putea să mai conțină nici măcar un singur corp suplimentar. Atunci, călugării capucini s-au decis să construiască o criptă sub mănăstire.
Primul corp al unui decedat care a fost plasat acolo a fost cel al unui călugăr capucin, pe nume Silvestro din Gubbio, în 1599, îmbălsămat de fraţii lui. Pentru a fi conservate, organele erau mai întâi uscate și apoi se spălau în oțet.
Aerul foarte uscat din interiorul criptei din Catacomba capucinilor din Palermo a ajutat la păstrarea excelentă a cadavrelor. Catacombele au fost inițial rezervate pentru călugări. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor următoare, mulţi aristocrați au cerut să-şi găsească odihna veşnică în cripta mănăstirii.
Prin urmare, persoanele din afara mănăstirii au început să fie înmormântate alături de călugări. Printre ele se numără şi Rosalia Lombardo. Fetiţa a murit la vârsta de 2 ani, la 6 decembrie 1920, din cauza unei pneumonii.
Tatăl său, Mario Lombardo, devastat de moartea sa, a apelat la serviciile profesorului sicilian Alfredo Salafia, un chimist celebru și îmbălsămător, în speranța că acesta putea să păstreze intact aspectul angelic al fiicei lui pentru posteritate. Odată îmbălsămat, copilul a foste plasat în criptă.
Abia în timpul săpăturilor efectuate în acest secol, a fost descoperit corpul perfect conservat al Rosaliei Lombardo, situat într-un sicriu de sticlă.
Raze X, folosite de oamenii de ştiinţă pentru a examina mica mumie au arătat că organele, de asemenea, erau în stare excelentă, graţie tehnicilor de îmbălsămare folosite de maestrul Salafia!
Acesta injectase cadavrul cu un lichid din formol pentru a ucide bacteriile, alcoolul a uscat organismul, glicerină pentru a ajuta la uscare excesivă, acid salicilic pentru a ucide ciupercile şi săruri de zinc pentru a da rigiditate corpului fetiţei.
Spre deosebire de alte cadavre mumificate provenind din aceeaşi perioadă, cel al Rosaliei Lombardo nu a suferit însă nicio deterioare, ceea ce este pur şi simplu uimitor.
În scurt timp, Catacombele călugărilor capucini s-au transformat într-un adevărat muzeu, iar mumia copilului a devenit rapid principalul lor punct de atracţie. Nu numai din cauza aspectului său frapant, dar și pentru că are loc un fenomen ciudat: Rosalia Lombardo deschide și închide din nou ochii în mod regulat!
Oamenii de știință care au lucrat la acest caz care a provocat o mare agitație au fost contrariaţi şi extrem de curioşi de a afla adevărul. Ei au pus un aparat de fotografiat în sicriu programat pentru a declanșa o dată la fiecare oră.
Fotografiile arată că, într-adevăr, pleoapele mumiei se mişcă la intervale regulate.
Italienii cred în miracole, iar Cripta capucinilor din Palermo este asaltată zilnic de o mulțime de privitori.
Cu toate acestea, potrivit oamenilor de ştiinţă, acest fenomen nu are nimic paranormal. Ochii copilului nu au fost niciodată complet închişi și impresia de a-i vedea larg deschişi ar rezulta dintr-un efect de lumină. În funcție de timp, lumina intră în catacombele din unghiuri diferite. Este ceea duce la impresia că ochii Rosaliei Lombardo sunt mai mult sau mai puțin deschişi la momente diferite ale zilei, susţin specialiştii.
Astăzi, în special din motive de conservare, mumia Rosaliei Lombardo nu mai este vizibilă pentru public. Dar mulți oameni din întreaga lume continuă să creadă în natura miraculoasă a acestui fenomen paranormal, straniu.
Există cu adevărat Iisus Christos? Dar Paradisul elogiat atât de mult de Biblie şi de alte texte vechi?
Un copil din Nebraska, Colton Burpo le-a văzut. Iată ce povesteşte:
„Îmi amintesc de Iisus, de drumurile în aur şi de multe culori… M-a aşezat pe genunchii lui Iisus şi m-a simţit în siguranţă…”
Totul a început printr-o călătorie în Colorado. Băiatul, în vârstă de 3 ani, se plângea foarte tare că-l durea burtica. Părinţii l-au dus la doctor şi acesta l-a diagnosticat cu gripă. Revenita acasă, în Nebraska, durerile nu au încetat şi s-a îmbolnăvit. De fapt, băiatul suferea de o ruptură de apenice.
În timpul operaţiei, părinţii lui se rugau şi creau că l-au pierdut cu adevărat. Din fericire, copilul a supravieţuit numai că după operaţie, au început să se manifeste lucruri ciudate. De pildă, i-a mărturisit tatălui său că în timpul operaţiei, îngerii se rugau pentru el. Le-a explicat despre o soră de-a lui care murise şi despre care nu avea cum să ştie deoarece părinţii nu-i spuseseră niciodată despre aceasta.
Ştie despre Dumnezeu şi Paradis, despre îngeri… Pot fi oare simple invenţii ale unui copil?
Răcirea bruscă a Europei ar fi accelerat evoluţia oamenilor de Neanderthal pentru a face Homo sapiens. Este teza unui cercetător canadian după ce a studiat resturi de animale găsite în grota de la Saint-Cesaire, în Franţa.
În controversa fără sfârşit privind liniile de parentate între omul modern (sapiens) şi cel de Neanderthal, Eugene Morin (Departament of Anthopology, Trent University, Peterborough, Canada) a adus o nouă discuţie. Conform spuselor sale, o schimbare climatică brutală şi importantă a lovit dur Europa de vest în momentul tranziţiei între paleoliticul mijlociu şi paleoliticul superior, un eveniment datând de 35. 000 – 40. 000 de ani. Biodiversitatea mamiferelor s-ar fi diminuat considerabil, afectând grav condiţiile de viaţă pentru oameni, care au cunoscut o scădere importantă.
Ce putea provoca un asemenea fenomen?
Acest scenariu, conform cercetătorului, respinge ipoteza clasică potrivit căreia populaţia de Homo sapiens venită din Africa ar fi colonizat chiar în acea epocă o Europă până atunci populată de manderthalieni.
Nu era cu adevărat momentul pentru oameni de a se instala acolo, a explicat el, deoarece teritoriul devenea ostil. În schimb, această situaţie critică a înpuţinat populaţiile de oameni de Neanderthal, favorizând mutaţiile şi în sfârşit dând şansă evoluţiei. Neanderthalianul ar fi devenit progresiv un Homo sapiens.
Penurie de ierbivore
În grota de la Saint-Cesaire, în Charente-Maritime, Eugene Morin a descoperit principalele indicii care au condus la ipoteza sa.
În acest loc s-au acumulat resturi de fosile vechi de mii de ani. Craniul unei femei neanderthaliene a fost de astfel dezgropat de aici în 1979. Au fost însă descoperite numeroase oase fosilizate, cu urme de tăiere de măcelărie şi de fierbere. Analiza lor cu izotop 15 indică faptul că este vorba mai ales de resturi de ierbivore. Oamenii din această epocă se hrăneau esenţial cu bizoni, reni, cai şi cerbi. Ocuparea grotei a fost atât de constantă, explică cercetătorul, încât studiul fosilelor permit de a se estima densitatea populaţiei umane de-a lungul timpului.
Comparând aceste date cu cele de pe 27 de situri nord-americane unde s-au găsit resturi umane de triburi indiene, Morin a scos în evidenţă o corelare între densitatea populaţiilor umane şi biodiversitatea marilor mamifere ierbivore, două valori care cresc şi descresc în acelaşi timp. Aceste rezultate l-au condus pe cercetător să concluzioneze că populaţiile umane au descrescut puternic în cursul acestei perioade glaciare, în parte din cauza lipsei acute a resurselor lor de hrană, în special renul.
Ipoteza unei invazii realizată de Homo sapiens veniţi din Africa, care l-ar fi înlocuit pe neanderthalieni, i se pare omului de ştiinţă canadian împrobabilă. În plus, strategiile oamenilor pentru a găsi hrană – vânătoarea marilor ierbivore – nu au schimbat cursul acestei perioade, ceea ce ar fi fost cazul dacă o nouă specie i-ar fi înlocuit pe neanderthalieni.
O descoperire de senzaţie vine să zdruncine din temelii ceea ce ştiam până acum despre trecutul nostru misterios. Arheologii su fost extrem de şocaţi atunci când au găsit, lângă piramidele de la Giza, de lângă Cairo, 24 de cutii negre sinistre având forma unor sicrie, confecţionate din granit solid de la Assuan şi cântărind fiecare mai mult de 100 de tone.
Ciudatele obiecte funerare au o precizie de fabricare de câţiva milimetri, ceea ce stârneşte uimirea oamenilor de ştiinţă care le-au cercetat. Cum au fos construite? În ce scop exact? De către cine?
Arheologii le-au descoperit îngropate într-un sitem de peşteri de pe un deal, situal la 12 mile sud de Marea Piramidă din Giza, numită şi piramida lui Kheops, aflată pe lista celor şapte minuni ale lumii antice, care face parte din necropola anticului Memphis, sanctuarul faraonilor egipteni.
Precizia tăierii în piatră cu care au fost executate ciudatele sicirie negre, cu o toleranţă de câţiva microni, i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să creadă că ar fi opera unei rase extraterestre care le-a lăsat pe pământ într-un scop necunoscut. În legendele egiptene antice se spune că în acel loc s-ar fi aflat mormintele taurilor Apis, veneraţi ca zeităţi în Egiptul antic.
În mitologia egipteană, Apis era uneori asociat cu zeu creator din Memphis, Ptah, simbolizat printr-o mumie cu braţele întinse, ţinând Sceptrul. Dar taurul Apis putea fi văzut şi ca Ra atunci când se celebra cultul fecundităţii. Apis era reprezentat ca un taur negru cu labele şi cu burta albe, care avea între coarne un disc solar. Legendele spun că zeiţa magiei şi a vieţii, a căsătoriei, Isis, sora lui Osiris, fiica zeilor Geb şi Nut şi mama lui Horus, care era considerată Regina tronului, a fost transformată într-o vacă, a fost fecundată de o rază de soare şi apoi a dat naştere lui Apis.
Cutiile negre misterioase au fost cunoscute ca Serapeumul din Saqqara, în oraşul acum abandonat Memphis, fosta capitală a Egiptului de Jos şi a Regatului Vechi. Sarcofagele egiptene imense, extrem de misterioase, în primul rând prima exactitatea construirii lor, ridică nenumărate semne de întrebare. Se crede că situl oficial de înmormântare a fost construit în urmă cu 3.300 de ani la comanda faraonului Ramses al II-lea. Egiptologii cred că taurii Apis erau veneraţi ca zei Khaemweset, un fiul al acestui faraon egiptean. Dealul de lângă marea Piramidă a fost străbătut de tunele unde au fost aşezate sarcofagele negre stranii în care se aflau resturile mumificare ale taurilor Apis.
În mod tradiţional darwinismului i se opune creaţionismul a cărei schemă de origine a vieţii este calculat pe cronologia Genezei, vârsta Terrei datându-se astfel la doar 6 miliarde de ani. Acestora Li se adaugă însă un curent care susţine o origine inteligentă proceselor vieţii, « desing intelligent », considerat vinovat de a susţine că darwinismul nu este decât o teorie.
Cele două câmpuri adversare ale evoluţiei misterului şi creaţionismului, li se adaugă încă unul, care oferă totuşi cele mai bune răspunsuri: cel al intervenţiei exterioare, sau exogen planetei noastre.
Darwinismul
Selecţia naturală a fost văzută de naturaliştii din sec. XVIII ca un mecanism natural protejând speciile de alteraţii, privilegiând eliminarea indivizilor cei mai slabi, până la apariţia conceptului de evoluţie formulat de Lamarck (1744-1829). Conform lui, evoluţia unei specii nu se datora hazardului, ci unei adaptări la mediu ameliorată din generaţie în generaţie, el utiliza exemplul girafelor căutând de a atinge ramurile copacilor pentru a se hrăni). Această ipoteză a fost însă îndelung dezbătută. S-a observat că dacă un individ putea să-şi manifeste anumite adaptări anatomice faţă de condiţiile sale de viaţă, ele nu au fost însă niciodată transmise urmaşilor săi.
Dar Charles Darwin a ştiut să rezolve această problemă integrând naţiunea de hazard la ipoteza evoluţionistă lui Lamarck. Pentru el, selecţia naturală a opera pe ocolite mutaţii aleatorii manifestându-se pe o lungă perioadă de timp, cele mai propice supravieţuirii provocând evoluţia speciei.
Contrar a ceea ce lasă să creadă curentul majoritar al gândirii, teoria evoluţionistă este departe de a fi unanimă chiar între adepţii săi, care se contrazic în sânul diverselor curente (teoria sintetică, neutralism, echilibrism punctual, mutaţionism, neodarwinism, macroevoluţie), pentru a încerca de a rezolva nenumăratele anomalii observate pe teren.
Iar Colin Patterson, paleontolog la Muzeul de istorie naturală din Anglia a scris: « Nimeni nu a produs vreodată o specie graţie mecanismelor de selecţie naturală. Nimeni nu a putut vreodată să se apropie şi pe acest punct se focalizează polemica în darwinism. »
Selecţia naturală, principiu de distrugere
Evoluţia produce prin hazard mutaţii graduale sau totale (conform diferitelor curente de gândire) şi selecţia naturală preia sarcina de a favoriza rezultatele cele mai avantajoase.
Totuşi, toate observaţiile mutaţiilor făcute până acum nu au dat decât rezultate devastatoare: malformaţii, sterilitate, incapacităţi şi diferite handicapuri.
Dacă selecţia naturală se exercită perfect, conform teoriei, eliminându-i pe cei mai slabi, ea nu furnizează însă o explicaţie satisfăcatoare la trecerea de la o specie la asta. Nu pentru că indivizii cei mai slabi ai unei trupe de antilope sunt ucişi sistematic pe prădători se vor transforma antilopele în zebre, cai sau lemurieri. În ceea ce priveşte provocarea de modificări, procesul acestei selecţii naturale tinde de a ocroti o specie de orice degenerescenţă şi de orice transformare.
Fluturii « studiaţi » de englezul Bernard Kettlewell în 1953, la care a observat o schimbare de culoare din cauza poluării industriale, s-au adeverit a fi de fapt două varietăţi din aceeaşi specie, una deschisă şi una închisă.
Pierre-Paul Grasse, eminent zoolog francez şi vechi preşedinte al Academiei franceze de ştiinţe, scria: « Teoria lui J. Huxlug şi a altor biologişti conform cărora evoluţia funcţionează cu mecanismul selecţiei naturale, nu-i nimic altceva decât o observaţie a realităţilor demografice, ale agitaţiei regionale ale genotipurilor şi a dispersiei geografice. Majoritatea speciilor observate supravieţuiesc fără a suporta cea mai mică modificare timp de zeci de milioane de ani. Agitaţiile apar ca urmare a constrângerilor mediilor atunci când ele sunt luate în considerare cu modificările genetice anterioare, neputând fi utilizate ca probe de evoluţie, cea mai frumoasă demonstraţie a acesteia sunt speciile vii care nu au suportat nicio modificare de milioane de ani. »
Lacuna fosilelor
Dacă teoria evoluţiei era exactă, ar fi trebuit să se descopere fosile prezentând etapele de evoluţie succesive de la o specie la alta. Dar în loc de asta, speciile au apărut spontan, total formate şi ajunge astfel încât să nu mai poată evolua imediat. Problema nu este absenţa câtorva lanţuri lipsă ci chiar a ansamblului!!
Porter Kier, de la Smithsonian Institution a scris: « În muzeele din lumea întreagă sunt conservate sute de milioane de fosile, toate catalogate şi identificate ». Iar Richard Carrington a scris în cartea sa Istoria Terrei : « Gratie fosilelor, paleontologii pot acum să ne dea o excelentă imagine a vieţii aşa cum exista ea în vechile perioade. »
Celebrul Derek W. Ager, paleontolog evoluţionist de renume mărturisea extrema dificultate pe care o pune observarea fosilelor: « Problema noastră este următoarea: atunci, când arhivele fosilelor sunt studiate în detaliu, fie că este la nivelul speciilor sau al varietăţilor, suntem confruntaţi continuu cu următoarea realitate: nu vedem grupe evoluând într-un mod progresiv, ci mai degrabă apărând subit. »
Paleontologul Mark Czarnecki declara şi el: « Cel mai mare obstacol în a demonstra teoria evoluţiei a fost întotdeauna urmele fosilelor… Aceste urme nu au revelat niciodată formele tranzitării presupuse de Darwin. Speciile apar subit şi dispar în acelaşi mod. Această situaţie neaşteptată, sprijină argumentul creării speciilor. »
Celebrul biologist Francis Hitching, scrie: « Dacă găsim fosile, şi dacă teoria lui Darwin este fondată, urmele arătând evoluţia garantată de la o specie către o altă specie mai complexă, aceste mici <transformări> progresând din generaţie în generaţie ar trebui bine să fie observate. În acelaşi timp situaţia este cu totul alta. »
În realitate, este exact contrariul a ceea ce susţine Darwin că « nenumărate forme tranzitorii trebuie să fi existat, dar de ce nu ajungem să le găsim în nenumăratele straturi terestre? »
Charles Darwin credea că « această lacună de fosile » va fi rezolvată de săpăturile viitoare. Ori, săpăturile au fost imense şi s-a observat că aproape toate speciile cunoscute, fără excepţie, seamănă enorm cu speciile vii actuale!!
În faţa acestei absenţe stranii de urme în arhivele paleontologiei, şi ca urmare a descoperirii complexităţii mecanismelor genetice la începutul sec. XX, darwiniştii au înlocuit conceptul evoluţiei graduală prin cel de macro-mutaţii. Problema rămâne însă extrem de serioasă, un adevărat mister.
Complexitatea ireductibilă
Ea se aplică oricărui sistem sau organ care nu-şi va împlini funcţia în absenţa uneia din componentele sale. Este cazul unei aripe care nu va putea permite zborul cu pene prea scurte, sau a carămizilor elementare ale organismelor vii care constituie celula. Absenţa uneia dintre numeroasele elemente, sau o simplă dereglare a complexei armonii face imposibilă supravieţuirea şi multiplicarea unei specii. Celula nu poate atinge decât prin hazard mutaţiile, în aşa fel încât să aibă loc selecţia naturală.
În ipoteza evoluţionistă, ea se dovedeşte total formată şi funcţinală de la apariţia sa pe Terra. Este evident cazul pentru sisteme de mii de ori mai complexe ca ochiul, aripa, rinichiul etc. Pentru W.H. Thorpe, profesor de zoologie la Universitatea din Cambridge, « celula cea mai elementară constituie un <mecanism> mai complex decât orice maşină imaginată în zilele noastre, fără a vorbi de cele create de om. »
Pentru că selecţia naturală este sigur determinată de hazardul mutaţiilor, ea este dezgolită de a anticipa o asemenea succesiune de transformări. Darwin scria: « Dacă demonstraţia ar putea fi făcută că organul complex există fără a fi fost format prin numeroase mici modificări succesive, teoria mea nu ar ţine ». Şi încă ceva despre subiectul ochi, a cărui complexitate este extraordinară: « Ochii, azi îmi dau frisoane ». Sau : « A presupune că ochiul, cu toate capacităţile sale de adaptare inimitabile pentru a ajusta focarul asupra diferitelor distanţe, pentru a admite diferitele cantităţi de lumină şi pentru corecţia aberaţiei sferice şi cromatice, ar putea fi fost creat printr-o selecţie naturală, pare, admit liber, absurd în cel mai înalt grad », susţine Dieter Brill.
O insectă care ilustrează cel mai bine chestiunea complexităţii ireductibile este scarabeul bombardier (Brachinus), studiat în 1961 de prof. Schidkrecht (chimist german) care este echipat cu două glande secretând 10% hidrogen şi 23% peroxid de hidrogen, din două camere de stocare comunicate, din două camere de combustibil şi din două conducte putând dirija ca nişte tunuri în spate.
Ansamblul procedeului permite acestei insecte de a produce o explozie dirijată contra prădătorilor săi. Complexitatea sa nu ne poate conduce la concluzia că aceasta este rezultatul unui proces evolutiv gradual. Dar în natură, exemple ale complexităţii ireductibile nu sunt excepţii ci constituie regula!!
Probabilităţile evoluţiei
O altă chestiune este evident crucială pentru teoria evoluţionismului: cea a apariţiei primei celule vii pe Terra. Reamintim că aceste prime forme de viaţă, bacterii capabile de a rezista în condiţii extreme, sunt numite procariote şi exită de 4 miliarde de ani. Dar problema este că ele au apărut complete şi reprezintă o biochimie moleculară şi proteinică foarte complexă.
Matematicienii care au dorit să calculeze probabilitatea pentru ca o simplă proteină să se poată naşte din hazardul întâlnirii constituantelor sale care sunt acizii amineici, şi din îmbinarea lor în bună ordine, am concluzionat la un rezultat de o şansă la 10 950 pe care o putem evalua ca nulă.
Dezvoltarea are probabilitatea unei succesiuni de ore de hazarduri ducând la formarea de organe ca cele ale ochiului, rinichiului, urechii… fiecăruia i se atribuie o şansă de 1 la 105 400!!
Evoluţia darwiniană pusă în discuţie
Aproape toate tradiţiile umane fac referire la fiinţe venite din cer. Viaţa a apărut aici pentru că a venit din spaţiu? Avem de-a face cu o intervenţie exoplanetară?
Teoria evoluţiei a fost un element determinat asupra formării conştiiţelor care au dus la crearea ideologiei din ultimele două secole, marxismul şi nazismul. Nazismul, de exemplu, miza pe evoluţionism deschis, prin păstrarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. Mussolini susţinea că pacea este ca o decadenţă nefavorabilă evoluţiei. Războiul reprezenta deci pentru omenire, prin opoziţie, ascesorul cel mai eficient către un stadiu superior.
În teoria evoluţionistă darwinistă se contrazic numeroase elemente:
– apariţia spontană a speciilor mamifere, a păsărilor, animalelor domestice.
– caracterul neschimbat al unor întregi familii de animale (reptile, insecte) sau vegetate.
– absenţa intermediarilor între speciile apropiate sălbatice şi domestice în aparenţă înrudite.
- absenţa de trunchiuri sălbatice identificate de specii de animale şi vegetate (evoluţioniştii cred că oamenii din neolitic au ştiut să anticipeze şi să transmită mai multe generaţii principiile selecţiei genetice pentru a ajunge la cereale de la specii sălbatice de graminee fără valoare nutritivă) etc.
Ipoteza unei intervenţii exterioare pe Terra, aducând aceste noi specii, permite de a răspunde la toate aceste întrebări puse de observaţia ştiinţifică. În Biblie se spune că elohimii, veniţi din cer, au considerat fiicele oamenilor frumoase şi că s-au căsătorit cu ele. Dar şi amerindienii sau dogonii fac referire la propriile lor origini cosmice etc.
A existat o evoluţie?
Revista National Geographic a publicat un articol în 1976, privind evoluţia care a dus la apariţia balenelor. Dominarea balenelor în lumea imenselor creaturi a început aparent acum 60 de milioane de ani, atunci când mamiferele patrupede cu păr s-au aventurat în apă în căutare de pradă sau de adăpost. De-a lungul anilor, s-au produs schimbări. Labele posterioare au dispărut, cele frontale s-au transformat în înotătoare, părul a cedat în locul unui strat gros şi delicat alb, nările s-au deplasat către înalţimea capului, labele s-au transformat în coadă, şi în această lume de apă, corpul a devenit enorm!!
George Gamow scria: « Câteva reptile luptând cu frigurile au început să dezvolte o metodă pentru a menţine căldura corpului lor. Producţia lor de căldură creştea atunci când se făcea frig şi pierderea de căldură a fost redusă atunci când solzii au devenit mai ascuţiţi, apoi aceştia au evoluat în blană. Transpiraţia era de asemenea o adaptare în scopul de a regla temperatura corpului, o şiretenie pentru a răci corpul, în caz de necesitate, trecând prin evaporarea apei. Accidental, tinerele reptile lingeau transpiraţia mamelor lor pentru a se hrăni.
Câteva glande ale transpiraţiei au început de a secreta un lichid din ce în ce mai bogat, care va deveni apoi lapte. Astfel tinerele din această primă generaţie de mamifere au avut cea mai bună plecare în viaţă. »
Recapitulaţia embrională
Iată o teorie care în viaţa dură continuă să facă valuri. Ea a fost formulată de profesorul Ernst Haeckel în sec. XIX, darwinist şi autor al legii recapitulaţiei embrionale potrivit căreia fetusul uman trece prin aceleaşi etape ca cel ale evoluţiei. Dintr-o celulă unică, el devine multicelular apoi ia forma unui peşte cu branhii apoi cea a unei maimuţe cu o coadă, pentru ca în fine să ajungă la stadiul uman. Dar când s-au cunoscut mai multe despre fetus, s-au observat alteraţii şi deformări pe care Haeckel le-a recunoscut, fiind condamnat de Universitatea din Iena. Cu toate astea, în mod ciudat, această teorie stupidă continuă să fie predată la milioane de studenţi.
Omul din Piltdown
Istoria ştiinţei datorează această mistificare lui Arthur Smith-Woodward, director al Muzeului britanic de istorie naturală din Londra, şi lui Charles Dawson, doctor în medicină şi paleantolog amator, care au afirmat că au descoperit un maxilar cu aspecte de maimuţe şi o parte de craniu de umanoid într-o carieră de nisip de la Piltdown, în Anglia. Maxilarul părea într-adevăr să fi aparţinut unei maimuţe, deşi nu conţinea dinţii mari pe care acest animal are în maxilarul său. Pe de altă parte era în întregime mare şi dădea aparenţa unei vârste foarte mari.
S-a gasit “veriga lipsă”?
Dupa 40 de ani de prezenţă a “omului lui Dawson” în muzee, s-a realizat că acest craniu nu avea decât 2000 de ani în loc de 500.000 ani cum se anunţase şi că maxilarul nu avea decât câteva zeci de ani şi fusese îmbătrânit (dinţii şlefuiţi) chimic apoi îngropat…
“Meteoritul” din Orgueil
O altă fraudă ştiinţifică a fost probabil elaborată ca reacţie la discursul lui Pasteur care s-a căznit să demonstreze imposibilitatea oricărei generaţii spontane, punând la zid teoria lui Darwin. Sau descoperit materiale organice într-un fragment de meteorit care un secol mai târziu, s-a dovedit că au fost introduse cu ajutorul unui liant, apoi încălzit pentru a imita efectele de la intrarea în atmosferă.
Judecata lui Scopes
Cu ocazia acestei judecăţi opozând evoluţioniştii şi creaţioniştii în 1925, s-a făcut apel la martorul dr. Henry Fairfield Osborn, paleontologul cel mai renumit din SUA, care a declarat că a fost descoperită proba existenţei unui om maimuţă vechi de un milion de ani din Nebraska. Verificările altor cercetători au dezvăluit, după ce comunitatea ştiinţifică internaţională i-a atribuit numele de Hesperopithecus haroldcookii acestei descoperiri istorice, că « proba » consta doar dintr-un dinte.
Apoi s-a descoperit încă unul, care provenea de la o specie dispărută de porc. Dr. Duane Gish, expert în fosile, s-a amuzat copios în legatură cu “fabuloasa” descoperire.
Pithecanthropus erectus
Sau « omul de Java » a fost descoperit în 1981 de Eugene Dubois, anatomist olandez, într-un strat al unui râu. Vestigiile (o calotă craniană aparţinând maimuţei şi un femur uman) au rămas ascunse timp de 30 ani de către descoperitor, care însă a pus la dispoziţie mulaje. Dar înainte de a muri, a dezvăluit lumii escrocheria : situl descoperirii osului era distanţat la 15 metri faţă de cel în care s-a descoperit calota craniană. Cu toate astea evoluţioniştii continua să menţină omul de Java în diagramele pedagocice privind evoluţia umană.
Australopitecul
Nimic nu este mai puţin sigur decât bipedia austrolopitecilor, al căror reprezentant celebrul este “Lucy”. Doar genunchiul său poate fi atribuit familiei umane. Danald Carl Jihanson afirmă că l-a descoperit la mai mulţi kilometri, în straturi şi mai vechi. Există multe controverse, privind caracteristicile de bipedie ale lui « Lucy ».
East Side Story
Această teorie emisă în 1981 Yves Coppens, unul dintre cei mai celebri paleontologi, se bazează pe adaptarea speciilor la condiţiile mediilor. Dar descoperirile din genetică nu permit de a se considera transmisibile adaptările unui individ descedenţei sale.
Ideea teoriei constă de fapt din a explica trecerea la mersul biped printr-o modificare climatică în Africa de est care a schimbat pădurile în savane.
Yves Coppens a recunoscut însă că recentele descoperiri a mai multor bipede (Abel şi Toumai) în resturi forestiere invalidează teoria sa.
A treia cale: intervenţionismul
Fiinţele umane ar fi procesul « geniilor în genetică », zeii Anunnaki, şi nu fructul unei evoluţii fortuite. Obiectivul: a crea un fel de « animal » în serviciul lor. Este o teză care se bazează pe ultimile cercetări în genetică şi pe lectura Bibliei şi a marilor mituri.
Mulţumesc mult minunatei vrăjitoare Morgana pentru că prin harul său special mi-a adus soţul înapoi din braţele unei femei din Polonia, periculoase, care i-a făcut cu adevărat farmece puternice şi magie neagră ca să-l despartă definitiv de mine. Sunt fericită acum, cea mai fericită femeie din lume ! Apelaţi cu maximă încredere la ea şi nu veţi regreta, vă asigur.
Jennifer, San Antonio, SUA
Soţia mea a fugit de acasă în urmă cu şase luni în Australia cu un bărbat căsătorit, care i-a sucit minţile. Norocul meu a fost faptul că am dat peste anunţul doamnei vrăjitoare Morgana şi graţie dânsei am reuşit să-mi salvez căsnicia. Ne-am împăcat şi acum este lângă mine. Mulţumesc mult.
Dan, Boston, SUA
