Oscar locuiește într-o casă pentru pensionari. Are un dar special, de aproape cinci ani … Motanul funcționează după un ritual bine repetat. Animalul rătăcește dintr-o cameră în alta și zăboveşte printre persoanele în vârstă pe cale să moară.
Motanul Oscar pare să insistă să stea lângă aceşti oameni care se află la sfârşitul vieţii! Ca şi cum simte nevoia de a sprijini aceste persoane pe ultima linie dreaptă a destinului lor.
Se crede că motanul are darul unui medium sau o hiper sensibilitate. Multe animale sunt extrem de sensibile la energii şi emoții. Oscar pare să aibă în mod evident o misiune pentru a sprijini pacienții în ultimele lor ore de viaţă pământeană, probabil datorită darurilor sale extrasenzoriale.
Motanul Oscar reprezintă pentru multe suflete aflate în agonie un adevărat suport în lupta pe care o duc cu moartea. Între ei are loc o empatie excepțională, în momente critice pentru oameni.
Probabil că Oscar reuşeşte să le vadă aura şi sănătatea precară, chiar sfârșitul vieții. Dacă ar putea vorbi, ce interesant ar fi…
Într-o după-amiază răcoroasă de martie din anul 1959, s-a făcut o fotografie ciudată în cimitirul din Ipswich (Anglia), despre care adepții tezei parapsihologice susţin că ar fi fotografia incontestabilă a unei fantome reale.
În acea zi, doamna Mabel Chinnery, însoțită de soțul ei, Jim, s-a dus în vizită la mormântul mamei sale, care murise cu un an mai devreme. Pierderea a fost la fel de crudă şi pentru domnul Chinnery, soțul ei, care şi-a iubit mult soacra.
Totodată au adus un aparat de fotografiat pentru că doreau să ia un instantaneu cu mormântul rudei lor scumpe dispărute din această lume.
După ce au zăbovit o vreme pe mormântul decedatei, cei doi au plecat spre maşina lor. Jim Chinnery s-a mutat la volan în timp ce Mabel a luat o ultimă imagine pentru a termina rola de film.
Câteva săptămâni mai târziu, s-au uitat cu surprindere la imaginile publicate şi au intrat brusc în panică.
Pe bancheta din spate și pe partea stângă era o persoană care nu ar fi trebuit să fie acolo: Jim nu era singur în autovehicul, soacra se afla de asemenea acolo, pe locul care-i plăcuse în mod deosebit, deoarece aşa putea să vorbească mai uşor cu el în timp ce conducea!
Imediat ce un cotidian britanic de mare tiraj a publicat poza în coloanele sale, aceasta a devenit celebră. Desigur, s-a făcut şi o expertiză a fotografiei şi clişeului dar nu s-au constatat niciun fel de retuşuri.
Journal of Medical Case Reports a dat publicităţii la 8 decembrie 2014 un caz unic în lume. Este vorba despre un pacient tânăr, un bărbat englez de 23 de ani care trăieşte în permanenţă experienţa unui deja-vu!
Totul a început în 2007, la scurt timp după ce a intrat la universitate. Era afectat de ceva vreme de tulburări anxioase cât şi de tulburări obsesionale de comportament (TOC). Deoarece tulburările lui s-au agravat, a fost nevoit să renunţe la continuarea efectuării studiilor sale universitare.
Acum, el trăieşte experimente frecvente de deja-vu, atât de intense încât a renunţat de a se mai uita la televizor, de a asculta radioul şi de a citi ziarele. Victima trăieşte permanent strania senzaţie că a mai văzut sau auzit ceea ce se prezintă şi că ştie totul. De fapt, repetiţia aceasta propagată la infinit are darul de a-l înnebuni de-a binelea.
Din 2008, cazul lui special este studiat cu o foarte mare atenţie de comunitatea ştiinţifică internaţională de neurologi. Autorul studiului recent publicat conchide că originea acestei tulburări este foarte probabil psihologică. Anxietatea de care suferă tânărul englez antrenează disfuncţionări neuronale în lobii temporali, care îi cauzează tânărului permanenta senzaţie de deja-vu.
Castelul Muncaster este cunoscut ca fiind una dintre clădirile cele mai bântuite din Marea Britanie. Este amplasat în peisajul montan specatulos de la Lake District şi a fost ridicat în urmă cu aproximativ 800 de ani.
Fundaţiile romane, pe care a fost construit castelul, datează din anul 79 e. n., declară arheologii care au făcut excavări recente. Acesta a fost clădit, extins şi renovat practic în fiecare eră istorică. Castelul a fost oferit familiei Pennington în 1208 şi a reușit să se mențină de-a lungul veacurilor, se zice, datorită “Norocului Muncaster”, un bol de cristal dăruit familiei în 1464 de către Henric al VI-lea. Se spune că, atâta timp cât vasul va rămâne intact, Penningtonii vor trăi în castel. Vasul este şi astăzi intact!
În secolele XVII şi XVIII familia a trăit fericită în castel. În 1783, pentru că exista un un post vacant de pair a fost creat primul Baron Muncaster. El a efectuat renovări extinse şi a cerut să se planteze majoritate copacilor cu lemn de esenţă tare care înconjoară castelul. A fost urmat de fratele său, generalul Lowther Pennington.
Din 1992, mulţi oameni de ştiinţă şi cercetători au încercat să descopere misterul de la castelul Muncaster, dar în zadar. Nimeni nu este în măsură să explice rațional fenomenele paranormale care au loc aici. Cu toate acestea, știm că ele se produc frecvent, în special în sala de tapiserie.
Sursă foto: Wikipedia
Majoritatea vizitatorilor care au stat în această parte a castelului s-au plâns că au auzit urme de paşi, au obseravat uşi care se deschid singure, au simțit schimbări bruşte de temperatură, dureri în piept semnificative și cineva care i-a lovit în spate. Alții, spun că au auzit copii care strigau și femei care jeleau în toiul nopții. Este important de precizat că sala de tapiserie funcţiona cândva ca o grădiniță. Se pare, de asemenea, că un număr de copii au fost uciși în această cameră.
Vizitatorii spun, de asemenea, că au fost în contact cu un poltergeist în timpul șederii lor la castelul de la Muncaster. Ei ar fi întâlnit o fantomă care rătăcea şi avea faţa transfigurată. Această fantomă ar fi Mary Bragg, o tânără ucisă și atârnată pe ușa din față a castelului Muncaster de doi tineri beți în secolul al 19-lea, mai precis în 1805.
Alții susțin că au văzut o fantomă fără cap care rătăcea fără țintă. Ar fi vorba de un tâmplar ucis în jurul anului 1600 de către Thomas Skelton, poreclit “Fool Tom”, bufonul castelului în secolul 16-lea. Acesta din urmă ar fi primit ordin de la Sir Pennington, de a-l decapita pe dulgherul care a avut o aventură cu fiica sa Helwise.
Asia de Sus este o regiune vastă care înglobează Asia centrală, Mongolia şi Tibet, caracterizată prin diversitate etnică şi religioasă. Populaţiile majoritare din această regiune sunt turcă, mongolă şi tibetană, precum şi una mică iraniană, în Pamir.
Deşi religia musulmană s-a impus peste tot, datorită adăpostului munţilor Himalaya şi deşertului, în Mongolia şi Tibet s-a conservat buddismul tibetan. Aici, deşi au existat războaie neîntrerupte între islamişti şi buddişti, religia Profetului nu a reuşit să se impună cu autoritate.
Tibetanii au multe legende minunate. Ei cred sincer în existenţa unei lumi ascunse şi a unor oraşe aflate în interiorul munţilor sacri. Dar asemeni lor, tradiţia milenară a fost păstrată şi în conştiinţa turcilor, mongolilor sau chiar a musulmanilor care consideră ca acesta ar fi un paradis pierdut şi că rădăcinile lor se trag în mod misterios de acolo. Lumea ascunsă a fost numită Shambhala sau Shambala.
Nimeni nu ştie însă exact unde se află! Faimosul regat subteran este menţionat în textele buddiste vechi, în special în cele aparţinând doctrinei Tantra Kalachakra. În hindusism sau bom, ea se numeşte Olmo-lung-ring. Unii călugări sau mistici hinduşi au declarat că au vizitat sau au avut viziuni cu Shambhala şi au lăsat descrieri interesante şi misterioase cu acest regat din adâncurile muntelui.
Este un fel de grădină a Edenului unde oamenii şi-au găsit liniştea sufletească. Locuitorii ei au atins un grad înalt de evoluţie spirituală şi trăiesc toţi în fericire şi armonie.
Unde este totuşi Shambhala? În Himalaya există o regiune misterioasă, Muztagh Ata (în limba turcă se traduce prin Tatăl munţilor de gheaţă), care reprezintă un adevărat creuzet religios mai mult decât celelalte regiuni din vasta Asie centrală deoarece se găseşte la frontiera dintre buddism, islam şi sufism. Masivul muntos are în componenţa sa 21 de gheţari şi străbate o parte din districtul autonom kirghiz Kizil, Tashkurgan, regiunea autonomă uygură chineză Xinjiang şi se învecinează cu Pakistan şi Tibetul indian ( Laddakh).
Muztagh Ata s-a opus cu înverşunare, timp de secole islamizării regiunii, fiind un adevărat bastion al buddismului. Un celebru pelerin buddist chinez pe nume Xuanzhang, care a străbătut regiunea între secolele VI şi VII a colectat o veche legendă buddistă privind muntele. Muntele Muztagh Ata se află la vest de oraşul Wu-sha care corespunde oazelor Yarkand şi Kargalik, la vest de Kotan.
Doi istorici islamişti din aceeaşi perioadă cu Xuanzhang au semnalat faptul că Muztagh Ata este obiectul unui cult „al naturii”, ziceau ei.
Sursă foto: Wikipedia
Abia în secolul XIX, europenii au cules altă legendă despre acest munte straniu de la populaţiile locale de turci kirghizi. Primul european atras de acest munte a fost suedezul Sven Hedin, care l-a explorat între 1894- 1895 dar nu a ajuns pe culmea lui deoarece şerpaşii din expediţia sa s-au dovedit foarte înspăimântaţi şi superstiţioşi.
Muntele a rămas un loc sacru şi respectat de toţi religioşii prezenţi în regiune, fie că este vorba de musulmanii şiiţi sau de buddişti, care îngenunchează şi recită rugăciuni atunci când se apropie de el. Aici există nenumărate mănăstiri, mausolee, locuri de cult şi grote sacre unde oamenii se roagă neîncetat.
Legendele spun că muntele sacru Muztagh Ata ar fi locuit de numeroase spirite, malefice sau benefice, de zeităţi. O legendă musulmană spune că pe vârful său s-ar afla palatul unei păsări fabuloase, Simurgh, care trăieşte departe de privirile oamenilor, dar care îi sfătuieşte pe conducătorii lor. O tadiţie anatoliană spune că pe munte se află „un palat de diamant şi de rubine”.
Kirghizii au o legendă în care se povesteşte că pe culmea muntelui Mustangh Ata se găseşte un oraş numit Janaidar care a fost construit într-o epocă în care fericirea şi pacea universală domnea peste lume. Dar, după această epocă, nu a mai avut loc niciun contact între acest oraş şi restul lumii, şi locuitorii săi au continuat să trăiască într-o fericire perfectă. În acest oraş paşnic se găsesc arbori fructiferi care dau fructe tot anul, flori care nu se ofilesc niciodată, femei care nu îmbătrânesc niciodată şi nu-şi pierd frumuseţea. Moartea, frigul şi obscuritatea sunt înlăturate.
Tradiţia orală a kirghizilor vorbeşte despre existenţa unui oraş ascuns într-o vale sau pe un pisc al muntelui, pe nume Janaidar unde locuitorii îmbrăcaţi în alb trăiesc etern fără a cunoaşte durerea. Janaidar poate fi Shambhala! Sau oraşul aurit ori palatul numit Qâf din legendele islamiste! Populaţia sa este fericită, bogată şi nu cunoaşte nicio boală.
În Ramayana se vorbeşte despre regatul ascuns numit Svetadvîpa, un oraş din Nord.
Termenul de Shambhala a apărut pentru prima oară în primele versiuni în limba sanscrită a Laghutatantrei, care s-ar traduce prin „loc al fericirii” sau „loc al păcii”. Tibetanii o traduc prin „sursă a fericirii”.
Visele premonitorii au înflăcărat de multe ori imaginaţia oamenilor şi reprezintă un mare mister pentru noi.
Un vis premonitoriu pretinde că tratează un subiect adevărat, uneori de natură simbolică și pare să fie o reprezentare a unei situații, a unui eveniment extern prezent sau viitor despre care cel care visează nu a avut cunoștință la momentul în care a adormit.
Recunoașterea și interpretarea sa sunt uneori foarte greu de crezut. Faimosul psiholog şi eseist elveţian Carl Gustav Jung, a fost un pioner al psihologiei profunzimilor subliniând legătura existentă între structură şi psihic şi manifestările sale culturale. Savantul elveţian s-a ocupat de interpretare viselor în psihologia analitică şi a raportat cazul unui rege care a vrut să invadeze țara vecină, dar nu știu dacă se va ajunge acolo.
Regele a avut un vis în care a văzut o țară invadată și a crezut că era un vis care anunța succesul afacerii sale. A început să pătrundă în teritoriul inamic, iar inamicul a profitat pentru a-i invada țara. S-a interpretat că visul anunţa invazia unei țări.
De-a lungul timpului s-au avansat mai multe explicaţii care să explice visele premonitorii. Prima este faptul că la un moment dat, creierul înregistrează evenimentul unei microsecunde înainte pe care apoi îl repertorizează în amintirile memoriei pe termen lung. De fapt, aceasta este o disfuncţie a creierului numită sentimentul de déjà-vu.
O altă explicaţie propusă de către oamenii de ştiinţă este că, de ce nu, creierul ne poate propune un scenariu pe care l-a creat. Dar mai există şi varianta unor capacităţi extra-senzoriale.
Nu departe de Bogota, capitala Columbiei, în departamentul Cundinamarca se găseşte un loc magnific, cu o cascadă de 132 metri înăţime: El Salto de Tequendama.
Conform legendei, comunitatea pre-columbiană Chibcha a fost pedepsită de divinitatea cu barbă Bochica pentru multiplele sale excese. Întreaga zonă a fost apoi inundată până ce zeul s-a milostivit şi a apărut pe curcubeu pentru a elibera apele, creând astfel o cascadă magnifică.
Acest fenomen natural spectaculos a atras mult timp turiștii.
În 1920, aici s-a construit un hotel frumos amplasat chiar în apropiere de cascadă, beneficiând de vederi minunate pentru care era destul de apreciat.
Dar pe măsură ce anii au trecut, apele râului Bogota au devenit din ce în ce mai poluate iar locurile au rămas pustii. Hotelul şi-a închis porțile în anii ’90 și luxul a lăsat treptat locul unei atmosfere fantomatice care, în mod paradoxal, acum tinde să readucă turiștii, însă din alte motive. Frumusețea naturală a cascadei adaugă un farmec înfiorător proprietăţii abandonate şi care îţi dă fiori.
Cufundat în ceață, fostul hotel Salto del Tequendama este acum bântuit de sufletele celor care s-au sinucis aici, se spune. Mulţi s-au aruncat în gol, o ultimă călătorie spre lumea de Dincolo…
Dar legendele susţin că în timpul cuceririi spaniole, ţăranii au procedat la fel pentru a scăpa de cotropitorii conchistadori. Se mai spune că unii dintre ei ar fi avut şansa de a se transforma în vulturi înainte de a atinge valurile tumultoase ale Bogotei!
Insula Wight, situată pe coasta de sud a Angliei, în Marea Mânecii, are o suprafaţă de numai 380 de km pătraţi şi aproximativ 140.000 de locuitori. Este cea mai mare insulă a Angliei şi esteclasată ca fiind printre cele mai bântuite din lume.
Romanii credeau că ea este cheia de intrare în Britannia. Mai târziu, după căderea Imperiului Roman, insula a fost invadată de iuteii din Danemarca, veniţi pentru a o coloniza.
Insula Wight Sursă foto: Wikipedia
Regina Victoria a apreciat-o în mod deosebit şi a cerut să se construiască pe această insulă, în 1847, o reşedinţă regală situată la East Cowes, botezată Osborne House, unde suverana a murit în 1901.
Dar insula Wight a fost scena a nenumărate povești cu fantome. De pildă vizitatorii casei Northwood, situată în orașul-port Cowes, aud sunete ciudate în mod regulat în clădire: se cred că ar fi fantoma lui Henry, un contrabandist celebru și teribil. În subsol, se aud extrem de des rostogolindu-se butoaie de contrabandă, deşi nimeni nu s-a întâlnit încă cu fantoma lui Henry. Cu toate acestea, unii vizitatori se întorc din subsolul imobilului traumatizaţi profund şi jurând că l-au văzut și auzit pe faimosul bandit, mort de foarte mult timp.
În cătunul Bouldner, aflat pe coasta de vest a insulei, înainte de căderea noapţii, navighează o ambarcaţiune cu trei catarge. Nava fantomă nu se abate niciodată de la traiectoria sa, distrugând totul în cale. Pe puntea principală nu se zăreşte însă niciun suflet viu, cu toate că unii pescari spun că au auzit voci de pe punțile inferioare. Când se lasă amurgul, pescarii de pe insula Wight se grăbesc pentru a acosta în cel mai apropiat port.
O altă locaţie intens bântuită este sătucul Downend. Aici pare să domnească fantoma lui Michael Morey, spânzurat în 1735 pentru uciderea fiului său cel mic. El bântuie străzile cu toporul în mână … Iar dacă ar fi să dăm crezare legendei, ucigașul fără chip aleargă nopţile de colo colo, în căutare de sânge proaspăt, asemeni unui vampir.
Un loc sinistru de pe insulă este considerat conacul Billingham. Aici, vizitatorii ar fi descoperit fantoma unui călugăr mort. În plus, în sălile și camerele acestei clădiri înfiorătoare, şi-au stabilit reședința multe fantome, se pare.
În 1649, aici a fost prins de către duşmanii regelui Carol I, care apoi a fost judecat și executat. Astăzi, capul acestuia pluteşte peste culoare, zic oamenii cu groază în suflet…
Un alt fenomen care bântuie în acest conac este precedat de mirosul de crini: un amant necunoscut ucis într-un duel, parcurge în zadar prin încăperi, în semn de doliu pentru dragostea pierdută.
Există şi o explicație metafizică pentru misterele paranormale care privesc insula Wight. Pentru mulți dintre experții consultați, aceste fenomene paranormale se datorează numeroaselor linii telurice care traversează insula și constituie o legătură între energia mistică și universul material.
Dormitorul lui Lincoln este o cameră care se află la etajul 2 al Casei Albe și care face parte dintr-un set de camere care include Salonul lui Lincoln și Baia lui Lincoln.
A fost numit aşa după numele preşedintelui american asasinat Abraham Lincoln care l-a folosit ca birou. Încăperea a căpătat reputaţia de a fi bântuită de fantome.
Camera este utilizată de președinții Statelor Unite drept cameră de oaspeți și pentru a-şi onora susţinătorii politici. Este mobilată în stil victorian de la renovarea acesteia de către Harry S. Truman. Unele piese de mobilier au fost folosite sub președinția lui Lincoln (dar sunt anterioare acesteia), în special canapeaua și trei scaune asortate, două fotolii și patru scaune din cabinetul lui Lincoln.
Sursă foto: Wikipedia
Punctul central al camerei este patul lui Lincoln, un pat din lemn de trandafir care are 8 picioare şi o bordură mare, care ar fi fost cumpărat de către soţia preşedintelui, Mary Todd Lincoln ( o femeie nervoasă şi foarte critică de obicei) atunci când s-a ocupat de decorarea încăperii. Probabil că patul nu a fost niciodată folosită de Lincoln, ci mai degrabă de succesorii săi.
Când era președinte Abraham Lincoln, camera a fost folosită ca biroul său personal și ca sală de reuniune a Cabinetului prezidențial (toţi președinții din 1830-1902 au folosit încăperea în acest fel, până la construcţia aripei de vest a clădirii în 1902).
Sub președinția lui Lincoln tapițeria și covorul erau de culoare verde închis. Biroul se prezenta într-o anumită dezordine cu pereții acoperiți cu hărți ale Războiului Civil, ziare stivuite pe birou și pe mese și o cantitate mare de scrisori și de cereri individuale, precum şi două coșuri mari, adesea pline până sus.
Acest birou mai are o semnificaţie istorică excepţională: aici, preşedintele Abraham Lincoln a semnat Proclamaţia de emancipare a sclavilor la 1 ianuarie 1863. Unele surse indică în mod fals faptul că președintele Lincoln a murit acolo! De fapt, el a murit într-una din camerele private de la un etaj inferior.
În 1902, când colaboratorii președintelui s-au mutat în aripa de vest a Casei Albe, nou construită, camera a fost botezată “Camera Albastră”. Iar când interiorul Casei Albe a fost reconstruit în întregime sub Truman, camera a fost refăcută și dedicată președintelui Lincoln.
Ea a fost redecorată de mai multe ori în ultimii 50 de ani, în special în timpul renovării conduse de Jacqueline Kennedy, dar întotdeauna în stil victorian.
În 2004, Casa Albă a refăcut culorile camerei în stil victorian. Camera lui Lincoln a suferit o nouă renovare, sub președinția lui Bill Clinton. Ea a fost, de asemenea, cunoscută mai mult publicului, servind drept cameră pentru prieteni și susținătorii politice ai președintelui american. A suferit o nouă renovare sub preşedinţia lui George W. Bush.
În multe cazuri, vizitatorii dormitorului lui Lincoln afirmă că l-au văzut pe fostul preşedinte american Lincoln uitându-se pe fereastră, observând un câmp de luptă invizibil (fereastra are vedere spre peluza din sud). Theodore Roosevelt și Dwight D. Eisenhower ( al 34-lea preşedinte al Americii) au declarat la rândul lor că au simțit prezența starnie a lui Abraham Lincoln în cameră!
Eleanor Roosevelt a declarat: “Uneori, când am lucrat târziu în biroul meu, m-am simțit ca și cum cineva era în picioare în spatele meu. A trebuit să mă întorc și să privesc. ”
Există zvonuri că Winston Churchill l-a văzut, de asemenea, pe Lincoln în cameră. Amy Carter, pe atunci fiica adolescentă a președintelui Jimmy Carter în timpul unei nopți albe petrecută cu prietenii ei, au așteptat apariția fantomei lui Lincoln şi chiar au încercat să ia legătura cu ea, folosind un ouija, dar a fost în zadar.
Câinele lui Ronald Reagan lătra groaznic la ușa camerei lui Lincoln dar nu a intrat niciodată în ea!
Maureen Reagan, fiica fostului preşedinte american Ronald Reagan a pretins că a văzut apariții ciudate în cameră. Actorul Richard Dreyfuss a afirmat că a avut coșmaruri când a privit un portret al lui Lincoln care împodobește camera.
“Un procent semnificativ de persoane de aici nu vor să intre în camera Lincoln” , spunea Capricia Marshall, secretar de la Casa Albă sub președintele Bill Clinton. Cameristele și angajaţii de la Casa Albă susţin că au văzut fantoma lui Lincoln.
George Jeffreys (1645- 1689, a murit la vârsta de 43 ani, în Turnul Londrei), a fost primul baron Jeffreys din Wem, membru al Consiliului Privat. A fost, de asemenea, Lord Cancelar (Lord High Steward).
Jeffreys a devenit celebru sub numele de “judecătorul spânzurat” în urma unei serii de procese (cunoscută şi ca Bloody Assizes) care a început la 26 august 1685 la Winchester, la câteva săptămâni după bătălia de la Sedgemoor şi care a pus capăt revoltei de la Monmouth, de sub domnia lui James al II-lea.
Palmaresul acestui tânăr judecător englez este destul de impresionant şi sumbru, căci faţă de victimele lui, peste 1.400 de rebeli, nu a avut pic de milă: torturări, spânzurări, arşi de vii etc.
Recent, într-un pub cunoscut din Londra, Ilchester Arms, cândva frecventat şi apreciat de acest judecător sinistru, a fost făcut un clişeu în care investigatorii de paranormal au identificat pe una dintre fotografii chipul fantomatic al lui Jeffreys.
Ce poate filma o cameră în miez de noapte? De pildă, în noiembrie 2012, o cameră automată instalată într-o pădure în scopul de a surprinde animale sălbatice, a fotografiat o fiinţă în picioare, cu spatele la cameră şi cu capul uşor apleact înainte.
Nu există foarte multe date despre această fotografie stranie. Unii consideră că ar fi vorba despre o fantomă în timp ce alţii
avansează ideea că avem de-a face cu o fiinţă total necunoscută.
O americancă în vârstă şi-a vândut casa unui cuplu tânăr fără însă a preciza că aceasta era bântuită de o fantomă.
Noii proprietari au început dintr-o dată să fie deranjaţi şi îngoziţi de apariţia fantomei şi au făcut plângere penală.
Curtea de Justiţie din New York a dat câştig de cauză cuplului care a suportat momentele de groază şi a condamnat-o pe bătrâna doamnă să redea cuplului suma pe care a primit-o pentru vânzarea imobilului.
Argumentele formulate de justiţie au fost „ascunderea de informaţii în scopul de a vinde şi iresponsabilitate civilă”.
Propietarul unui bar vechi din Statele Unite, numit The Great Escape, frecventat în anii prohibiţiei de faimosul gangster din Chicago, Al Capone, a publicat recent o fotografie interesantă. În locaţia barului său a fost văzută fantoma unei fetiţe.
Într-o zi, un client a făcut poze pe unul din culoarele barului şi la developarea filmului, s-a putut distinge silueta unei fetiţe care purta haine vechi. Stătea lipită de perete şi privea spre fotograful amator dar care habar nu avea de existenţa acestei fiinţe acolo, la numai câţiva paşi de el!
Fetiţa purta părul asemeni fetelor din anii 30… Şi nu părea deloc translucidă! În jurul ei era o atmosferă stranie şi sumbră, aproape de groază.
Afanc este o fiinţă monstruoasă şi însetată de sânge, malefică din mitologia celtică care apare și în folclorul britanic. Descrierea ei însă variază. Uneori este descrisă arătând asemeni unui dragon, unui crocodil, ca un castor sau un pitic. Se spune că afanc ar fi un demon.
Lacul în care se presupune că ar trăi, de asemenea, diferă în funcție de versiune; el poate locui în Llyn Llion, în Llyn Barfog, în apropiere de Podul Brynberian în Llyn yr Afanc, un lac din Betws-y-Coed ( în nordul Ţării Galilor) care a fost numit astfel din cauza acestei fiinţe mitice.
Monstrul afanc profită repede de persoanele imprudente care vor să înoate sau cad în lacul unde trăieşte. Conform unei legende comunicate de către celebrul Iolo Morgannwg (probabil, inventată de el însuşi) a provocat, printre altele nenorociri, un potop masiv în care s-au înecat aproape toți locuitorii Marii Britanii, cu excepția a două persoane, Dwyfan şi Dwyfach, din care descind locuitorii Insulelor Britanice.
Afanc
Conform unui alt mit, de asemenea cunoscut de la Iolo Morgannwg, locuitorii din Hu Gadarn l-au tras pe afanc din lac; odată ce a ieșit din apă, acesta a fost deposedat de puterile sale și astfel oamenii au fost capabili să-l omoare, ceea cea a avut ca efect de a pune capăt seriei de inundații pe care le-a declanşat demonul. În această versiune, monstrul trăiește în Llyn Lion.
Conform unei alte legende, el a devenit fără apărare din cauza unei tinere care l-a lăsat să doarmă pe genunchii ei; în timp ce el dormea, însoțitorii fetei l-au legat. Creatura s-a trezit și a devenit furioasă; a lovit-o pe fată. În cele din urmă a fost scos din lac şi ucis de Peredur (echivalentul pre-arthurian al lui Perceval sau Parzival).
Scriitorul francez specialist în ezoterisn şi legende Edouard Brasey a declarat că a fost ajutat de zâna care domnea peste poporul din Cristinobyl. Ea i-ar fi dat o piatră care putea să-l facă invizibil prin care a putut să-l decapiteze pe afanc fără teama că acesta putea să-l vadă, spre deosebire de alți eroi care l-au atacat fără succes şi pe care monstrul sângeros i-a ucis.
Unele legende englezeşti spun că monstrul afanc ar fi fost omorât de regele Arthur sau de Percival. În apropiere de Llyn Barfog, Țara Galilor, se găseşte o urmă de copită imprimată adânc în stânca “Carn March Arthur”, cunoscută şi ca Piatra calului lui Arthur (” The Stone of Arthur’s Horse “), care se presupune că a fost făcută de către slujitorul regelui Arthur, Llamrai, atunci când l-a scos din lac pe monstrul afanc.
Alrune este o creatură legendară din mitologia germană. Se crede că mandragorii dețineau destinul oamenilor în puterea lor (în limba germană, Alraune înseamnă Mandrake).
Alrune
Conform legendei, cei care posedau o asemenea fiinţă trebuiau să se îmbrace frumos, să o pună cu grijă într-o cutie mică, să o spele în fiecare săptămână cu vin și apă și să-i dea să bea și să mănânce la fiecare masă, în caz contrar, în loc să le anunțe viitorul (mai mult sau mai puțin inteligibil), striga ca un copil înnebunit.
Potrivit altor surse, Alrune era un demon succubus din care s-ar fi plămădit națiunea hunilor. Putea să ia multe forme, dar nu să-şi schimbe sexul.
Adlet (sau Erqigdlet, termen folosit de locuitorii din golful Hudson) sunt o rasă de fiinţe legendare din mitologia inuită din Groenlanda și de pe coasta Labradorului și Hudson Bay.
Cei din acest trib posedau picioare de câini și corp uman. Parte superioară a corpului lor arăta ca cea a unui om în timp ce partea sa inferioară era identică cu a unui câine.
Adlet-ii alergau foarte repede și întâlnirile cu oamenii se încheiau, de obicei, în lupte feroce, aceşti din urmă fiind de multe ori victorioşi. În unele poveşti inuite se spune că aceşti stranii adlet erau canibali!
Xiuhcoatl (numele nahuatl înseamnă din punct de vedere literal “șarpele turcoaz”, “șarpele de iarbă”, “şarpe albastru” “şarpele anului”, adică, într-o manieră figurativă “șarpele de foc”) este în mitologia aztecă, atât spiritul zeului Xiuhtecuhtli, una dintre încarnările sale, spiritul său păzitor sau unul din atributele sale (care ar putea fi reprezentat pe spatele său, sau pe cel al lui Tezcatlipoca) și o armă folosită la nașterea sa de către zeul Huitzilopochtli pentru a-şi ucide sora, zeița Coyolxauhqui și frații, Huitznahua.
Xiucoatl Sursă foto: Wikipedia
Mitul lui Xiuhcoatl era actualizat în fiecare an în timpul sărbătorii Panquetzalitzli nahuatl: un preot cobora treptele templului de la Huitzilopochtli ţinând în mână un xiuhcoatl confecţionat din hârtie, care era pus pe foc. Apoi îl arunca într-o cuauhxicalli (un altar din piatră de dimensiuni reduse unde se făceau sacrificii pentru fertilitatea pământului) conținând hârtii de sacrificiu reprezentând victimele.
Acest website foloseste cookie-uri proprii si ale tertilor pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia. AcceptăRespingeCitește mai mult
Politică de cookie-uri
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
