Grifonul este o ființă legendară pe care o găsim în multe culturi antice, imaginat și reprezentat cu corpul unui unui leu, cu cu capul și aripi de vultur și cu urechi de cal. Păstrează întotdeauna particularitatea recunoscută de a fi hieracochefal.
Grifonul a apărut în Elam la sfârșitul celui de-al patrulea mileniu î.e.n. și în Egipt în jurul anului 3000 î.e.n., cu un corp de leu, cu un cap și cu aripi de vultur. De-a lungul istoriei antice, această primă formă continuă să fie nuanțată de diverse contribuții iconografice, în special în culturile din Mesopotamia, Grecia și Roma.
Grifonul este adesea văzut asociat cu zeități și eroi locali (Ghilgameș, Ningishzida, Seth, regi egipteni, Apollo, Dionysos, Eros sau Nemesis).
. Gata să tragă un car (atelajul zeului din Furtunile mesopotamiene, ale lui Eros, Artemis, Dionysos, sau ale lui Malakbel (zeul Soare) din Palmyra.
. de a purta personaje pe spatele său (divinitatea feminină mesopotamiană care are șerpi în mâinile sale, Dionysos, Apollo și, uneori, o nereidă, precum și pe cei decedați).
. participă la scene de vânătoare, luptă cu eroi, războinici și dușmani (în special cu arimaspeii, poporul legendar din Sciția și cu amazoanele);
. luptă cu animale sălbatice, comune sau fantastice (Sfinxul, nimfa Scylla, centaurii și tritonii, zeii marini).
. se confruntă cu o persoană asemănătoare de ambele părți ale unui element (pomul vieții și frunze de palmier orientale înlocuite în arta romană cu un policandru, o vază, o liră sau un trepied al lui Apollo).
. este legat de un cult funerar (ca un animal psihopomp, adică cel care conduce sufletele morților, sau ca gardian al lumii celor morți).
În Grecia, istoricul Herodot a menționat de mai multe ori grifonii în lucrarea sa Anchet, dar fără să-i descrie. În Cartea a III-a, el a scris despre o tradiție potrivit căreia grifonii trăiesc lângă depozite importante de aur din Europa de Nord; oamenii din Sciția, bărbații care au doar un singur ochi, trebuie să lupte împotriva acestor grifoni pentru a le smulge aurul.
În acest pasaj, Herodot refuză să creadă că arimaspeii din Sciția au doar un singur ochi și nu se pronunță explicit asupra grifonilor. În Cartea a IV-a, el menționează grifonii în același rol, atunci când scrie despre călătoria lui Aristeas Proconnesus care pretinde că a făcut-o în nord și despre care face referire în poemul său epic, intitulat Arimaspeii.
Grionul s-a integrat perfect în lumea Evului Mediu. Era, într-adevăr, considerat un animal real aparținând genului de păsări, și nimeni nu părea să se îndoiască de existența sa.
A apărut foarte devreme în arta și literatura creștină și a fost prezent în toate formele de artă din regiunile vestice, făcând subiectul multor comentarii savante în bestiarele medievale și în enciclopedii, și a fost integrat chiar în multe lucrări literare. Acestea includ, printre altele, comentariul lui Isidor din Sevilla în Etimologii, care își găsește repercusiuni pe tot parcursul Evului Mediu, sau în unele versiuni din Romanul lui Alexandru (o culegere de legende despre Alexandru cel Mare). Dar grifonul nu a beneficiat decât de un simbolism redus.
În Evul Mediu târziu, grifonul a fost utilizat în steme. Armundal, baronul de Navarra, a adăugat aceste cuvinte: „Exemplu fericit, împărăția mea și casa mea, vor trebui să fie mândri de protectorul care le trebuie. ”
Grifonul a fost de asemenea, gravat de către pictorul și gravorul Martin Schongauer și, mai târziu, chiar de faimosul gravor și pictor german Albrecht Dürer.