Un ofiţer de poliţie din Pèrigueux pretinde că a observat, la 12 septembrie 1995,un obiect zburător straniu. Către orele 6.30, Christian Eytier şofa spre oraş. El locuieşte la 10 km de Pèrigueux.
Pe drum, un OZN l-a urmărit pe o distanţă de 5-6 km. Martorul descrie obiectul ca “un fel de dreptunghi de dimensiuni destul de mici, înconjurat de sfere luminoase şi dotat cu un proiector”.
OZN-ul nu emiţea nici un zgomot şi zbura în zig-zag la stânga variându-şi altitudinea. La un anume moment, obiectivul părea să zboare la 100 de metri înălţime iar în alte momente OZN-ul se îndepărta de maşină pentru a zbura sub arborii drumului. În vârstă de 45 de ani, Ch. Eytier era însoţit de fiica sa şi de un vecin tânăr care au confirmat observaţia. Un drumeţ a văzut şi el obiectul insolit.
Paștile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Christos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Cei care se războiesc să aducă pace, cei care se urăsc să ştie să iubească, iar cei bogaţi să înveţe să dăruiască. Hristos a înviat!
Fie ca bucuria Învierii Domnului să vă aducă în suflet linişte, pace şi fericirea de a petrece aceste clipe magice şi binecuvântate alături de cei dragi.
Fie ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să-ţi aducă cele 4 taine divine: încredere, lumină, iubire, speranţă. Clipe de neuitat alături de cei dragi şi numai realizări!
Vă urăm Paşte fericit şi liniştit! Lumina fie pururea cu voi!
Un prizonier din puşcăria Wakefield din Marea Britanie a cerut recent să fie schimbat în altă celulă pentru că cea în care stătea era bântuită de fantoma unui ucigaş în serie care şi-a pus capăt zilelor de curând.
Foto de Bryson Jack, Ministry of Information Photo Division Photographer, sursa Wikipedia.
Abia terminat cel de-al doilea război mondial pe teatrul european, că SUA şi URSS au intrat brusc în rivalitate. Prioritatea lor trebuia să fie aceea de a jefui cât mai rapid posibil duşmanul învins, al III lea Reich. Tehnologiile dezvoltate de oamenii de ştiinţă germani suscitau interesul marilor puteri, deşi ele au reprezentat fructul exploatării deţinuţilor din lagăre. Aliaţii au rămas uimiţi să-şi vadă oamenii la Dachau, Auscwitz şi Dora, de aceea au ordonat să se adune probe în vederea unui proces contra conducătorilor nazişti.
Wernher von Braun. Autor foto NASA/Marshall Space Flight Center, Wikipedia.
În acest timp, s-a declanşat o operaţie militară de recuperare a oamenilor de ştiinţă germani care au lucrat pentru cel de-al treilea Reich şi care acum puteau fi folosiţi şi de Pentagon. Operaţiunea a primit numele de Paperclip şi a fost încredinţată Joint Intelligence Objectives Agency (JIDA), care regrupa pe atunci ansamblul serviciilor secrete de informaţii militare ale SUA. Dar operaţiunea a întâlnit rezistenţe vii din partea responsabililor politici şi a statului – major american.
Poziţia preşedintelui Franklin Delano Roosevelt era clară: interogat de William Donovan, şef al OSS, privind oportunitatea de a acorda privilegii ofiţerilor SS şi membrilor ministerului Afacerilor externe german, preşedintele SUA a refuzat. Printre persoanele recrutate astfel de OSS, “unele vor trebui poate să fie judecate pentru crime de război sau cel puţin arestate pentru că au participat într-o manieră activă la activităţi naziste”, a declarat el. Trecând dincolo de ordinul preşedinţial, JIOA a luat însă decizia de a falsifica dosarele militare ale oamenilor de ştiinţă germani pe care proiecta să-i aducă în SUA.
Rachetele V2
Oamenii de ştiinţă cei mai vizaţi erau cei care au făcut ca ameninţarea germană să atârne cel mai mult, adică cei însărcinaţi cu concepţia redutabilelor rachete V2. Şeful lor este Wernher von Braun. În vârstă de doar 32 de ani în 1945, este vorba de unul dintre cei mai strălucitori ingineri din epocă. În 1930, el lucrează sub aripa lui Hermann Oberth, părintele rachetei germane. Este primit în SS şi numit comandant personal al şefului organizaţiei condusă de Heinrich Himmler, înainte de a obţine funcţia de comandant. În timpul războiului, el lucrează la centrul de la Peenemunde la proiectul rachetelor V2. Acestea sunt construite la uzina Mittelwerk, de către personalul venit din lagărul de concentrare din Dora.
După victoria Aliaţilor, el este internat un timp la Garmisch de echipa colonelului Holger Toftoy, care avea în cap un plan nebun: de a relansa la baza de la Fort Bliss, din SUA, programul rachetelor la care lucrase von Braun. De altfel, el l-a convins pe acesta şi pe vechii lui colegi de a urma această aventură, ceea ce nu era dificil, căci majoritatea oamenilor de ştiinţă germani riscau dacă rămâneau în Europa de a fi aduşi în faţa tribunalului pentru “complicitate la crime de război”.
În paralel, unul dintre directorii de la JIOA, E. W. Gruhn, s-a oferit să stabilească o listă cu oamnii de ştiinţă germani şi austrieci cei mai calificaţi pentru a fi recrutaţi de către serviciile americane. El şi-a îndreptat atenţia asupra lui Werner Osenberg, care a condus secţia ştiinţifică a Gestapolului însărcinată de a verifica fiabilitatea politică a savanţilor care lucrau pentru Reich. Raporturile şi dosarele sinistrei poliţii i-au permis lui Osenberg de a stabili o listă de 15.000 de nume de oameni de ştiinţă, menţionându-le afiliaţia politică şi valoarea lor ştiinţifică.
Dar programul încredinţat lui von Braun nu a obţinut imediat rezultatele aşteptate.
În iunie 1947, prima rachetă V2 modificată este trasă de la lampa de lansare de la White Sands Proving Ground, în New Mexico. Racheta, asamblată cu piese germane găsite la Mittelwerk, s-a îndepărtat de la traiectoria sa iniţială pentru a se prăbuşi dincolo de frontiera mexicană, la cel puţin 5 km de un cartier suprapopulat din oraşul Juarez. Ceea ce a obligat Washingtonul de a explica imediat mexicanilor că nu doriseră să lanseze un atac cu rachete contra ţării lor.
Manevre de culise
Transferul oamenilor de ştiinţă implicaţi în aparatul nazist nu putea să se petreacă însă fără probleme. Mulţi dintre ei nu au acceptat acest “exil” decât sub ameninţarea urmăririlor judiciare în Germania.
Walter Jessel, locotenent în armata americană, a fost însărcinat în 1945 de a evalua loialitatea oamenilor de ştiinţă înainte ca aceştia să-şi părăsească propria lor ţară. Raportul său, fondat pe interogatorii, a concluzionat că von Braun şi oamenii săi căutau să ascundă informaţiile lor faţă de ofiţerii SUA. Conform lui Jessel, a avea încredere în ei era “o absurditate evidentă”. Dar oamenii de ştiinţă germani se aflau încă într-un lagăr duşman. Cu toate astea, nu au fost niciodată puşi sub strictă supraveghere.
Opinia publică nu şi-a făcut probleme despre sosirea lor pe teritoriul SUA, mai ales că era dezinformată privind acest subiect. La sfârşitul lui 1946, departamentul de Război a organizat chiar o zi a porţilor deschise la Wright Field în scopul de a prezenta o delegaţie de “savanţi germani” presei. Articolele publicate ca urmare a acestei iniţiative de pură propagandă au trecut total sub tăcere antecedentele îndoielnice ale acestor ingineri atât de strălucitori. Sub-secretarul de la Război Patterson a declarat că niciun om de ştiinţă presupus de crime de război nu intrase în SUA.
Kennedy cu Von Braun. Sursă The Dr. Wernher von Braun Photograph Collection, NASA, Wikipedia.
În realitate, existau importante disensiuni în sânul aceleiaşi baze de la Wright Field, unde mai mulţi militari americani se indignau de a lucra cu criminali de război nazişti. Theodor Zobel este astfel acuzat de a fi efectuat experienţe pe fiinţe umane când conducea atelierele de la Chalais – Meudon, în Franţa. Expertul în carburant al jet-ului, Ernst Eckert, vede cum iese la lumină trecutul său de vechi membru al SA, apoi de membru al NSDAP începând cu 1938, şi al SS-ului în 1939. Începând cu vara anului 1947, JIOA lansează o nouă operaţiune intitulată National Interest (Interesul naţional) care îi permite de a recruta toată gama de oameni de ştiinţă nazişti, chiar şi pe cei condamnaţi pentru crimă de război. Ea le propune de a lucra pentru armată sau pentru marile întreprinderi particulare, în special Lockheed, W. R. Grace and Company, CBS Laboratories şi Martin Marietta.
Otto Ambros face parte dintre cei care beneficiază de acest program. Director al IG Farben în timpul războiului, el participă la decizia de a utiliza Zyklon B (produs printr-o filială a IG Farben) în camerele de gazare, şi alege doar lagărul de exterminare de la Auschwitz pentru a instala acolo o uzină. Ceea ce-i permite de a produce cu ajutorul unei mâini de lucru în condiţie de sclavagism gaz asfixiant pe care îl testează pe loc pe prizonieri, înainte ca folosirea acestuia să se generalizeze în toate lagărele. Declarat vinovat de sclavagism şi de asasinări în serie la Nuremberg, el beneficiază totuşi de clemenţa tribunalului şi nu este condamnat decât la 8 ani de puşcărie. În timpul perioadei sale de detenţie, numele său este menţinut pe lista de prioritate a JIOA, care îl recrutează imediat ce se eliberează prematur prin John Mc Cloy, înalt-comisar american pentru Germania. Apoi este integrat ca “consilier” în efectivele de la W. R. Grace Company, Dow Chemical cât şi la US Army Chemical Corps.
NASA ajunge pe mâna naziştilor
În pofida dificultăţilor întâlnite la începutul programului, operaţiunea Paperclip îşi ţine foarte repede promisiunile în mai multe domenii, unde statul-major nu ezită de a-i plasa pe oamenii de ştiinţă nazişti în posturi cheie. Cel mai emblematic este cel al cuceririi spaţiale, unde se ilustrează toată echipa veche de la V2, care conduce practic în mod integral cercetările. Stabilită ca prioritate de către preşedintele John F. Kennedy în 1961, trimiterea unui om pe Lună este încredinţată direct inginerilor nazişti a echipei lui Wernher von Braun. Acesta din urmă devin director principal la Marshall Flight Center, centrul spaţial al NASEI de la Huntsville. Arthur Rudolph este numit director de proiect pentru programul rachetei Saturn V, aceeaşi care va atinge Luna în 1969.
În timpul războiului, ca şef de producţie la Mittelwerk, Rudolph era însărcinat în special de a fixa numărul de ore de muncă realizabile de prizonierii uniţi din lagărul de concentrare vecin de la Dora. În fine, vechi membru al SS-ului, al SA-ului şi a altor două grupări naziste, Kurt Debus, devine director principal la Kennedy Space Center de la Cap Canaveral. Colaborarea celor trei oameni permite SUA de a realiza unul dintre evenimentele cele mai spectaculoase din istorie pentru că, la 21 iulie 1969, Neil Armstrong pune piciorul pe Lună. O adevărată încoronare pentru cooperarea ştiinţifică între partidul nazist şi statul-major al SUA.
Război chimic
Codul de la Nuremberg, destinat în special de a preveni reeditarea erorilor naziste, cât şi legile care determinau zona americană în Germania, interziceau germanilor de a face cercetări privind războiul chimic. Dar asta nu a împiedicat guvernul SUA de a utiliza creierele naziste în cadrul operaţiunii Paperclip.
Baza militară ultra-secretă de la Edgewood Arsenal, din statul Maryland, era din 1922 principalul centru de cercetare medicală privind războiul chimic în SUA. Mai întâi pentru a testa gazul inventat de germani în timpul războiului, şi mai târziu metodele de manipulare psihologice, oamenii de ştiinţă germani au efectuat, între 1947-1966, numeroase experienţe, adesea într-un mod prea empiric şi utilizând cobaii pe care îi aveau la dispoziţie.
Principalul atu al lui Edgewood în cadrul operaţiunii Paperclip rămâne chimistul Friedrich Hoffmann, unul dintre primii sosiţi la bază. Acest vechi membru al SA sintetiza în timpul războiului gazele toxice şi toxinele pentru laboratorul de chimie de război de la Universitatea din Wurzburg şi Institutul de cercetări tehnice al Luftwaffe. Sosit în SUA, el este însărcinat de a inventa noi ţinute de protecţie şi antidoturi contra celor două gaze cele mai mortale inventate de nazişti de care dispunea US Army, tabun şi sarin, alese în mari cantităţi din Germania în arsenalele americane. Cu ajutorul rapoartelor privind experienţele efectuate în lagărele de concentrare şi pe cobaii aleşi dintre soldaţii bazei, voluntari însă puţin informaţi asupra realităţii experienţelor, el a încercat de a determina ce efecte produceau gazele asupra organismului uman. Protocolul experimental este sumar: este amenajată o cameră vastă drept cameră de gazare, unde se introduc animale şi soldaţi cărora li se cere de a-şi scoate masca de gaz şi de a respira doze de otravă până ce nu mai suportă.
LSD
În 1949, oamenii de ştiinţă din cadrul operaţiunii Paperclip care se aflau la Edgewood s-au confruntat cu o nouă misiune: de a testa un psihotrop surprinzător, care provoacă halucinaţii şi tendinţe de sinucidere la fiinţele umane. Este vorba de LSD descoperit cu câţiva ani înainte de Albert Hoffmann în laboratoarele Sandoz din Basel. Utilizarea sa trebuia, conform principalului său promotor L. Wilson Greene, să facă posibil un război mai “uman”. Obiectivul este într-adevăr la început de a determina dacă se poate recurge la LSD şi la alţi 60 de psihotropi pentru a purta un război “psihochimic” destinat de a slăbi populaţia şi trupele duşmane. Dar progresiv, prin ascensiunea Războiului rece şi a multiplicării operaţiilor de contra-insurecţie, CIA a pus mâna pe proiect şi l-a focalizat spre purtarea interogatoriilor şi a mijloacelor de a slăbi rezistenţa psihologică a interogatului, de a provoca disociaţii psihologice şi stări de amnezie.
Sursele de informaţii ale CIA pentru războiul chimic erau în mod esenţial oamenii de ştiinţă germani care au lucrat pentru I.G. Farben, ca Walter Reppe, fostul său chimist şef, pe care SUA a încercat să-l recupereze în van în 1948, pe când el lucra deja pentru britanici. Friedrich Hoffmann a întreprins o recenzie vastă a plantelor psihotrofe în scopul de a pune la punct serul ideal.
S-au dat de asemenea importante doze de LSD soldaţilor-cobai din Edgewood înainte de a-i supune la interogatorii agresive care le provocau stări de teamă intensă, în unele cazuri convulsii, epilepsie sau crize de paranoia profunde care au lăsat numeroase sechele.
Doar în perioada 1955-1975, 7.000 de soldaţi au fost utilizaţi ca cobai involuntari (gazaţi, asfixiaţi, drogaţi pentru cercetări asupra creierului etc.). Începând cu anul 1970, creditele militare acordate programelor ştiinţifice ale operaţiunii Paperclip s-au diminuat. Un an mai târziu, restricţiile bugetare au atins dur programul spaţial, şi în mod special pe inginerii germani. Arthur Rudolph s-a pensionat, primind cea mai înaltă distincţie a NASA, von Braun este forţat de a mărturisi în faţa procurorilor din Germania de Vest însărcinaţi de a ancheta crimele de război comise în lagărul de concentrare de la Dora. Puţin mai târziu, el trebuie să-şi abandoneze visul secret de a deveni administrator general al NASEI. În 1974, este rândul lui Rust Debus de a se pensiona. Zece ani mai târziu, în 1984, datorită acuzaţiilor de crimă de război, Arthur Rudolph este nevoit de a părăsi SUA şi pleacă la Hamburg.
În total, diferitele programe ale Operaţiuni Paperclip au mobilizat aproape 1500 de oameni de ştiinţă nazişti pentru a lupta împotriva URSS-ului. Ei atestă interesul statului-major al armatei SUA de a colabora cu partidul nazist în pofida veto-ului preşedintelui Roosevelt. O alegere care ulterior a fost validată de preşedintele Truman. Sub controlul Consiliului de securitate naţională, operaţii similare sunt conduse în paralel şi în alte domenii pentru a recupera şi integra cadrele naziste cât şi cadrele sistemului militar japonez în aparatul de securitate al SUA sau pentru a le folosi în operaţii secrete în străinătate.
Bomba atomică
“Un nor compact şi masiv s-a format deodată, apoi a urcat în fluctuaţii cu o putere înspăimântătoare. La prima explozie s-au suscedat alte două, de o luminozitate mai mică. Norul a urcat la o înălţime foarte mare, a luat o formă de sferă, apoi pe cea a unei ciuperci, după care s-a alungit în mai multe direcţii sub vânturile care suflau la diverse altitudini.”
Îm aceşti termeni generalul Leslie Groves, şeful proiectului Manhattan (care viza să dezvolte bomba atomică în SUA), povesteşte prima explozie nucleară din istoria omenirii, care a avut loc la 15 iulie 1945, puţin după ora 5 dimineaţa, pe cerul de la Alamogordo în plin deşert la New-Mexico. Început cu cel puţin patru ani înainte de preşedintele Roosevelt, proiectul Manhattan şi-a atins obiectivul: construirea bombei înainte de Germania nazistă.
La 16 decembrie 1941, după agresiunea flotei americane de japonezi la Pearl Harbor, Franklin Roosevelt a decis de a-şi dota ţara cu puterea atomică. Principiul bombei era stabilit încă din 1939. În 1934, Frederic şi Irene Joliot- Curie descoperiseră radioactivitatea artificială şi, în 1938, germanii Otto Hahn şi Fritz Strassman înţeleseseră că miezul de uraniu, bombardat cu neutroni, se sparge în două eliberând doi neutroni şi o energie considerabilă, un fenomen numit fuziune nucleară. Un an mai târziu, Frederic Joliot şi apoi americanii Enrico Fermi şi Leo Szilard descopereau principiul reacţiei în lanţ (neutronii eliberaţi sparg la rândul lor alţi atomi de uraniu, şi astfel eliberează o energie şi mai mare), cea utilizată pentru bombă.
Fizicianul Szilard, de origine maghiară, a părăsit regimul nazist în 1933. A fost primul care a avut ideea bombei. El a alertat autorităţile americane asupra riscului de a-i vedea pe germani dezvoltând primii această armă de distrugere masivă şi a preconizat de a lansa un mare proiect american în scopul de a-i devansa pe nazişti. Graţie lui Einstein, care a acceptat de a semna o scrisoare adresată lui Roosevelt afirmând necesitatea de a dezvolta bomba, fizicianul este ascultat (el va regreta amar însă, după bombardarea oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, la 6 şi 9 august 1945). Dar proiectul Manhattan se născuse şi nimic nu-l va putea opri. A fost fără îndoială proiectul ştiinţific cel mai ambiţios din Istorie. În mai puţin de patru ani, acesta a înghiţit 2 miliarde de dolari (din epocă) şi a mobilizat 150.000 de cercetători şi ingineri americani (în majoritate englezi). Printre ei, 20 sunt sau vor fi laureaţi cu Premiul Nobel.
La jumatea lunii septembrie 1942, generalul Groves este numit şeful acestui proiect. El îl alege pe Robert Oppenheimer, fizician american de la Berkeley ca responsabil ştiinţific. În decembrie 1942, Fermi, un fizician italian emigrat în SUA, reuşeşte să facă să funcţioneze prima pilă atomică din lume care produce energie graţie fuziunii nucleare. Posibilitatea de a construi bomba fusese deci demonstrată! Oamenii de ştiinţă au indicat apoi două piste care corespundeau fiecare unui element chimic capabil de a suporta fuziunea: uraniu şi plutoniu. Vor fi deci construite două bombe diferite. Au fost alese trei situri unde echipele vor lucra în cel mai mare secret: Oak Ridge pentru producţia de uraniu, Hanford pentru cea de plutoniu şi celebra Los Alamos “lagărul de concentrare al premiilor Nobel”, conform expresiei fizicianului Bertrand Goldshmidt, autorul lucrării “Aventura atomică”. Aici au studiat savanţii şi au pus la punct cele trei bombe, Fat Man (lansată peste Nagasaki), Little Boy (lansată peste Hiroshima) şi în fine prima care a explodat la 15 iulie 1945, sub numele de cod Trinity.
Deşi cunoşteau energia pe care o vor elibera prin explozie (21.000 de tone de TNT), actorii proiectului adunaţi la Alamogordo în acea zi într-un adăpost betonat aflat la 8 km de punctul zero au rămas stupefiaţi de fenomen. Generalul Farrel a declarat: “Deplasarea în aer a lovit violent oamenii şi apoi, aproape imediat, o lovitură de tunet ne-a asurzit, terifiant, interminabil, care ne-a revelat faptul că eram fiinţe mici blasfemitoare care îndrăzniseră să se joace cu forţele rezervate până atunci Atotputernicului.”
În faţa acestei demonstraţii de putere, unii oameni de ştiinţă s-au speriat de consecinţele actului lor. Szilard şi alţi colegi s-au opus atunci oricărei utilizări militare a bombei. “Să nu deschidem era atomică printr-o explozie crudă, să le facem o demonstraţie, va fi de ajuns poate de a-i face pe japonezi de a se retrage”, au declarat ei într-o petiţie comună. Dar cărţile erau deja jucate. Truman şi statul-major american, susţinuţi de Oppenheimer, doreau să termine cu războiul şi să evite ca America să piardă masiv vieţi omeneşti. Fie invadând militar Japonia. Fie utilizând bomba atomică. A fost aleasă această din urmă opţiune tragică. Cele două oraşe au fost selecţionate pentru a se face un maximum de stricăciuni. La Hiroshima au murit 250.000 de persoane, iar la Nagasaki 150.000.
Imaginaţi-vă o clipă că prin piele sau păr vă trec fibre stranii, de obicei clare însă uneori albastre, gri sau negre, sau spaghette care vă mănâncă peste tot. Sau că vă apar leziuni şi că vă simţiţi brusc slăbit(ă), având sentimentul că prin piele se joacă viermi. Acestea sunt simptomele poluării din aer, un virus necunoscut sau un nou germene contagios.
Până acum, aproximativ 3500 de persoane au fost raportate oficial ca fiind atinse de această boală necunoscută. Multe dintre ele sunt din California, Florida şi Texas. Bolnavii descriu pierderi limitate ale memoriei, oboseli cronice şi imposibilitatea de a munci sau de a merge în exterior de teama de a infecta alte persoane. Pe piele se dezvoltă fibre şi cruste similare unor eczeme purulente. Uneori, leziunile apar precum fibrele, grăunţe de nisip sau granule negre şi a le extrage nu duce la nimic. Acest rău straniu a apărut pentru prima oară în 2004 şi de atunci, se caută un tratament eficace. S-a obţinut o ameliorare provizorie cu antibiotice puternice dar deîndată ce încetaţi de a le mai lua, simptomele revin.
sursa foto Wikipedia
În fiecare stat american au fost raportate zeci de cazuri cu această boală misterioasă, însă şi în Europa. Simptomul Morgellons, cum a fost denumit, nu este doar în piele, ci şi în cap…
Doctorul Levine Normand, profesor de dermatologie la Universitatea din Arizona, care a văzut 100 de pacienţi suferind de asemenea simptome, le-a administrat un drog numit Pimozid, care este folozit pentru schiziofrenie cronică. Conform specialistului, ei suferă de o dezordine mono-simptomatică în care sunt absolut convinşi că sub pielea lor se află ceva, un parazit iluzoriu.
La trei copii s-a detectat prezenţa unui parazit pe faţă. Ei nu sunt cunoscuţi ca suferind de boli mentale, dar medicii spun că părinţii lor sunt cu siguranţă. Mary Leitano dezvăluie că a pus o protecţie etanşă pe braţul său pentru a fi sigură că infecţia nu vine de la covorul său sau de la o altă sursă exterioară, însă a constatat că această „cochilie” nu a avut nicio eficacitate. Ea a descris experienţa fiului său: „Într-o zi el făcea baie şi extrăgea peri negrii care ieşeau din pielea sa.”
Kevin a avut o experienţă incredibilă, de neuitat. Iată ce povesteşte el:
« În august sau în septembrie 1987 (n.red. – mai târziu, el a declarat că totul s-a întâmplat la 2 septembrie 1987), am părăsit Ross River (unde locuiam şi mă îndreptam către înălţimea de la North Canol Road) (n.red – este unul din numeroasele drumuri forestiere din nordul Canadei) pe motocicleta mea, pentru a merge la vânătoare.
Prevăzusem de a rămâne trei zile în regiune între Sheldon Lake şi Macpass. Unul dintre colegii mei şi unul dintre prietenii mei trebuiau să vină să mă întâlnească a doua zi şi doreau să mergem să pescuim. Trebuia să locuim toţi în caravana situată la Dewhurst Creek.
Am părăsit Ross River dimineaţa devreme şi temperatura a început să scadă. A început să plouă, o ploaie torenţială şi rece. Atunci când am sosit la Gravel Creek, m-am oprit la Art John’s Cabin pentru a îmbrăca haine suplimentare şi a mă adăposti sub acoperiş. Ştiam că ploaia nu va înceta, m-am urcat pe motocicletă şi mi-am continuat drumul. Am ajuns la caravană cu o jumătate de oră înainte de cădere nopţii. Îmi era frig şi eram obosit. Am făcut foc, mi-am pregătit cina şi m-am dus să mă culc. Ploaia a încetat în timpul nopţii.
A doua zi în zori (3 septembrie 1987), mi-am pus echipamentul şi arma pe motocicletă şi am plecat spre Macpass. După ce am mers câteva mile, am încetinit în scopul de a privi arborii şi împrejurimile. M-am decis să mă opresc pentru o pauză pentru necesitaţi.
Puteam să văd flancul munţilor şi câteva văi. Am garat pe partea dreaptă a drumului. Soarele strălucea şi aerul era puţin cam rece, calmul domnea. Stăteam chiar în faţa motocicletei mele privind munţii la sud când am remarcat cu coada ochiului, la stânga mea, ceva ce l-am luat la început drept un avion. Acesta se găsea la 400-500 de yarzi şi avea mărimea unui avion DC-3 sau a unui autobuz şcolar. Am clipit din ochi pentru că nu vedeam aripi, nici coadă. Obiectul părea să posede hublouri. Părea cu o ţigară verde aprinsă cu o bandă gri în mijloc.
M-am gândit <Există ceva care mişcă!> şi am realizat că nu avea niciun zgomot. Dacă ar fi fost un avion, zgomotul ar fi fost auzit în toată valea. De mai multe ori, obiectul a părut să se dematrializeze în parte şi pe urmă să-şi reia o formă solidă atunci când se deplasa <Este vizibil pentru mine. Oh, oh! Este un OZN care vrea probabil să treacă neobservat>.
M-am deplasat pe marginea drumului ascuns de vegetaţie. Atunci l-am observat mergând în urma unei coline şi nu a ieşit. M-am grăbit să-l caut, mă simţeam excitat şi fericit de a fi văzut un asemenea lucru crezând că nu-şi dăduse seama că fusese observat.
Stăteam alături de motocicleta mea atunci când am auzit în colţul din spatele meu un zgomot metalic. Mi-am zis că era cineva şi că-l voi vedea curând. Zgomotul pe care l-am auzit semăna cu lovirea portierei. M-am dus către locul de unde venea zgomotul pentru a vedea ce era acolo. Am dat nas în nas cu două creaturi cenuşii purtând îmbrăcăminte albastră, aveau capete de insecte cu faţa ascuţită, ochi mari, corpul, braţele şi picioarele fine. M-am gândit imediat: <Nu sunt micuţii verzi, ci lăcuste!>
În acelaşi moment, cel din stânga şi-a ridicat mâna până la centura sa, a luat ceva şi am văzut un fulger luminos venind din acest obiect. Instantaneu, m-am simţit paralizat şi convins că timpul s-a oprit, totul era negru şi nu mai auzeam nimic. Am încercat să strig <Nu!> însă doar un geamăt a ieşit din gâtul meu. Singurul lucru de care îmi amintesc, este că m-am pomenit pe marginea drumului, înspăimântat, scuturat şi confuz.
După câteva secunde, mi-am amintit ce se petrecuse şi m-am gândit <Să mă salvez înainte ca ei să vină să mă caute!>, m-am întors şi am vrut să mă duc către motocicleta mea care nu mai era acolo şi mi-am dat seama că cheile dispăruseră.
Lăsasem totul pe motocicleta mea, nu putusem să le pierd. Am început să caut pe drum şi în jurul meu când mi-am dat seama dintr-o dată că cheile erau în mâna mea. Am demarat imediat şi m-am îndreptat spre caravană. Eram înspăimântat şi înnebunit în acelaşi timp, mi-am dat seama că umbra arborilor era plasată diferit decât fusese dimineaţă. Am ajuns 15 minute mai târziu, venise noaptea. M-am gândit: <Imposibil, am plecat aproximativ acum o oră, ce s-a întâmplat?> Eram într-adevăr confuz, mi-am zis: <Nu voi povesti nimănui. Voi uita chestia asta!> Mi-am făcut o cafea, puteam să percep un fel de zumzăit deasupra caravanei. Puteam să simt o vibraţie în tot ce mă înconjura (caravana, aerul etc.). După 10 minute totul a încetat. Aveam un sentiment urât că ei erau afară. N-am îndrăznit să privesc pe fereastră.
Mai târziu în noapte, nu puteam dormi din cauza cafelei pe care o băusem. Am început să am flashback-uri despre evenimentele care s-au petrecut. Îmi amintesc de-a fi ca într-un vis cu flash-uri de deasupra ca şi cum zburam, vedeam munţii, râurile şi pădurile defilând cu o viteză foarte mare.
Atunci am auzit alte zgomote şi mi s-a părut că mă trezeam… Am deschis ochii şi nu puteam vedea decât negru, un negru de cerneală profund. Deodată am zărit o faţă în această obscuritate, priveam în ochi această fiinţă cenuşie.
Puteam să aud în spiritul meu o voce zicând că <nu trebuie să te nelinişteşti>. Puteam să o aud vorbind în gând. Erau 3 sau 4 din aceste tipuri în jurul meu, dar numai una mi-a vorbit. Nu le-am revăzut pe cele două creaturi pe care le văzusem mai devreme pe drum (n. red. – extratereştrii pe care îi vedea erau de tipul <cenuşiilor> în timp ce pe marginea drumului erau <insectoide>).
M-am aşezat şi cum aveam o idee despre ceea ce urma să se desfăşoare, am întrebat: <Veţi face experienţe pe mine?>. <Ele au fost făcute deja>. Mă simţeam bine, mai puţin o senzaţie stranie în mâinile mele, totul părea normal… Mi-am frecat mâinile, fără a le privi, căci ceea ce mă înconjura era foarte straniu. Nu prezentam nicio slăbiciune. Am întrebat-o pe fiinţa de lângă mine dacă puteam să-mi văd planeta şi mi-a spus <Desigur>. Atunci am mers către fereastră unde se găsea o maşină asemănătoare unui fotocopiator mare, mi-a cerut să nu o ating, i-am răspuns <Nu te nelinişti, nu ating nimic>.
Atunci ea mi-a spus: <Această stea mare albă luminoasă, este casa ta>. Nu cunosc astronomie, dar am crezut întotdeauna că Terra era albastră. Ea mi-a explicat de asemenea lucruri cu privire la spaţiu şi stele etc., însă nu-mi mai amintesc despre toate astea. Imediat, m-a întrebat dacă doream să plec în călătorie. I-am răspuns <Nu încă>, m-am simţit foarte onorat dar am considerat că nu venise încă timpul pentru asta. Prima parte a experienţei a fost foarte înspăimântătoare, dar odată ce eram cu ei, i-am găsit prietenoşi şi privirile lor nu m-au deranjat. Păreau ca nişte prieteni vechi. Mi s-a spus că trebuia să uit totul, eram foarte decepţionat.
Mi-au dat un pahar transparent, plin cu 3/4 dintr-un lichid galben şi mi-au spus să-l beau căci asta mă va incita să uit totul. Le-am spus că nu vreau să uit o experienţă ca aceasta, că trebuia să-mi amintesc! Mi s-a spus că era pentru binele meu să o uit. Am băut deci 3 înghiţituri mici şi am lăsat paharul. Imediat, m-am pomenit pe drum, înspăimântat de moarte şi dorind să mă salvez. A doua zi, au sosit şi ceilalţi doi tipi, nu le-am povestit nimic.
Înainte ca acest incident să se producă, nu prezentam niciun interes şi nu aveam nicio cunoştinţă despre acest subiect. Într-o zi m-am decis să-mi scriu întreaga exprienţă şi apoi, mi-am cumpărat câteva cărţi despre OZN-uri. După ce le-am citit, am realizat că nu sunt singurul şi că experienţa mea nu este unică. M-am decis să vorbesc căci sunt sigur că şi alte persoane au trăit acelaşi lucru şi nu au curajul de a spune.”
Salvatore “Sam” (Mo, Momo, Mooney) Giancana (15 iunie 1908 – 19 iunie 1975), a fost bossul familiei din Chicago, unde s-a şi născut. A fost arestat de peste 70 de ori însă doar de două ori închis.
Este cunoscut că Joseph F. Kennedy i-a cerut ajutorul lui Giancana în scopul de a-şi mobiliza sindicatele pentru a facilita numirea lui John F. Kennedy în timpul congresului Democrat care a pregătit alegerile din 1960.
Există mari presupuneri că în timpul mandatului său, J.F.K. şi Giancana au păstrat contactele, în special prin intermediul unei amante comune, Judith Campbell Exner. Conform anumitor martori, mafia din Chicago ar fi încercat să-l asasineze pe Fidel Castro.
În 1906, Giancana a fost forţat de a părăsi SUA, pentru că luase comisioane mari din beneficiile casinourilor sud-americane. S-a dus în Mexic, de unde s-a întors după 7 ani însă a fost asasinat.
Două globuri luminoase emiţând raze au apărut deasupra unui copac lui Pierre Mille, celor trei fiice ale sale şi unui alt martor la Ornans (Evilliers), în Franţa, în anul 1803.
Recent, circulă zvonuri în jurul unei boli necunoscute numită Morgellons, o boală de piele care implică viermi mici şi fenomene halucinatorii.
Se pare că toate site-urile legate de această poveste sunt înregistrate anonim şi are loc o campanie publicitară pentru viitorul film american care are acest subiect. Filmul Scanner Darkly (Keanu Reeves, Winona Ryder) este bazat pe un roman de Philip K. Dick care tratează parazitismul şi schimbarea de identitate.
sursa foto Wikipedia
Dacă această ipoteză se va adeveri exactă, va fi pentru prima oară când o punere în scenă de mare amploare este realizată doar pentru a promova un film. Producătorii au fost sfătuiţi de a face să apară un articol în jurnalele televizate, ştiinţifice şi de renume, însoţit de martori falşi. Dacă se va constata că medicii au jucat deliberat <un rol> în interesul de a promova această boală, vor fi imediat radiaţi din ordinul medicilor. Dar se va putea demonstra reaua lor credinţă?
Simptomele declarate ale bolii Morgellons sunt totuşi diferite de cele din film unde eroii încearcă să captureze viermişori în fiole. Parazitismul “iluzoriu” este un loc comun. (Într-un univers futurist unde agenţii secreţi au facultatea de a-şi schimba faţa şi identitatea, unul din ei va cunoaşte tulburări de personalitate ca urmare a absorbţiei unui drog, substanţa D.)
Este o diversiune? Crearea unui zvon, o intrigă demnă de Dick? Realitatea se amestecă cu ficţiunea, cu scepticismul şi cu conspiraţia. Informaţia cu dezinformaţia. În SUA, medicii sunt mai divizaţi ca niciodată privind boala Morgellons. Există şi o primă victimă, un bolnav pe nume Tarvis Wilson care s-a sinucis în Texas. Apoi, ele au apărut şi în Canada, Marea Britanie, Australia şi Olanda. Pacienţii descriu insecte sau paraziţi care le aleargă pe sub piele! Unii şi-au pierdut părul sau dinţii perfect sănătoşi şi deocamdată nu există niciun raport de vindecare spontană. O analiză preliminară sugerează că fibrele ieşite din răni ar putea fi făcute din celuloză, o moleculă care se găseşte în plante. Substanţele care n-au niciun motiv de a se găsi în corpul uman. Bolnavii au dureri şi s-au înregistrat schimbări ale comportamentului la unii dintre ei!
Se va recunoaşte boala stranie sau nu? Centers for Disease Control and Prevention crede că ea este reală.
Preston Nichols a fost martorul acestei poveşti incredibile, pe care a povestit-o în patru cărţi. El relatează implicaţiile personale cu extratereştrii din Pleiade care l-au învăţat 2 sau 3 lucruri atunci când a fost răpit în tinereţea sa (este probabil un motiv pentru care el a fost angajat în cadrul programului Montauk ca specialist în electronică).
Experienţa de la Philadelphia
A avut loc la 12 august 1943. Este o experienţă încercată de Marina americană în timpul celui de-al doilea război mondial în scopul de a face invizibil pe radarul inamicului vasele aliate. Această experienţă a fost bazată pe principii şi tehnici cunoscute de mai mulţi oameni de ştiinţă din epocă care au participat la principiile teoretice şi la ordonarea construcţiei experienţei.
Aceşti oameni de ştiinţă erau: Einstein, Hilbert (mare matematician), Von Neumann (mare matematician şi inventatorul calculatorului) şi Tesla (inventator genial al curentului electric alternativ şi a numeroase dispozitive aplicate astăzi maşinilor cu energie liberă şi antigravitaţie). Această experienţă era ultimul strigăt al unui studiu făcut cu 2 ani înainte şi soldat cu mici reuşite de invizibilitate radar parţială de obiecte la sol. Era deci o experienţă finalizată în natură cu tot echipajul complet la bord în care armata credea mult.
AN/FPS-35 radar dish at Camp Hero State Park, Montauk, NY. Foto Nojo13, sursa Wikipedia.
Atunci când dispozitivele au fost puse în funcţiune, nu numai vasul a dispărut de pe radar, ci în plus, el a dispărut din vedere cu un fulger puternic de energie luminoasă albastră, ceea ce era neaşteptat. La acest eveniment au luat parte numeroşi martori şi nu poate fi deci pus în discuţie. Dar urmarea, povestea cu proiectul Mantauk devine şi mai incredibilă.
Vasul a apărut în golful de la Norfolk, la 400 de km de acolo în acelaşi moment, apoi a dispărut de la Norfolk pentru a reapare din nou în portul din Philadelphia. Dar în timpul reapariţiei vasului, numeroşi membri ai echipajului s-au topit în masa navei în anumite locuri, ca şi cum oamenii şi nava fuseseră materializaţi împreună în acelaşi spaţiu. Au avut loc numeroase victime.
Povestea devine cu adevărat incredibilă când Duncan Cameron povesteşte azi cum, atunci când făcea parte din echipajul navei împreună cu fratele său, cuprinşi de panică în timpul experienţei, au sărit peste bord şi au aterizat în apă dar la baza de la Montauk (loc geografic unde este instalată o bază militară, la Long Island în apropiere de oraşul Montauk, din SUA). În plus, ei s-au regăsit, zice el (şi nu numai el) în 1983, adică după 40 de ani. L-au găsit acolo pe Von Neumann (oficial mort demult), care crease o altă experienţă ce interferase cu cea din 1943 şi crease un fel de gaură de energie în care era închisă nava. Cameron a fost trimis pe navă pentru a tăia sursele de alimentare electrică care furnizau energia ce menţinea această breşă în spaţiu-timp.
Nichols povesteşte despre apariţia unor proiecte vizând să controleze moralul uman cu ajutorul undelor radar, în timpul războiului rece, cât şi descoperirea unei tehnologii (de origine extraterestră) care permite de a se înregistra gândurile. El susţine că orice emisie de unde electro-magnetice este însoţită de asemenea de o emisie de undă de altă categorie (pe care o califică non herţiană iar alţii o califică eterică). Acest tip de energie este captată plecând de la spiritul uman (cu ajutorul dispozitivelor prevăzute cu cristale şi bobine special adaptate toate în jurul unei persoane care se instalează în maşina care înregistrează aceste semnale; această instalaţie se numeşte “scaunul Montauk”).
Descoperirea faptului că radarele emit de asemenea acest tip de energie şi că astfel, modulând semnale radar şi îndreptându-se către oameni, li se va putea schimba comportamentul, permite de a avea astfel un emiţător de energie eterică. Cu captorul de energie branşat asupra gândurilor unei persoane, un calculator pentru a interpreta semnalele şi a le amplifica pentru a le trimite către un radar, s-a descoperit cum se poate amplifica enorm gândirea umană. Imaginaţi-vă ce poate să facă o persoană dotată cu capacităţi paranormale cu energia spiritului său, şi ce-ar putea să facă cu un asemenea amplificator de gândire. Aceste descoperiri deschid uşa spre cercetarea interacţiunii între alte zone dimensionale (cărora aparţin spiritul nostru şi tipuri de energie pe care nici măcar nu-l presupunem) şi realitatea noastră tridimensională. Un individ dotat ar putea materializa imagini vizibile sau obiecte solide (densificarea energiei eterice în particule materiale) pentru un amplificator de gândire. El ar avea posibilitatea de a-şi transporta materializările în timp. Într-un asemenea proiect lucra Nichols ca tehnician electronic.
Explorarea în timp este subiectul care este tratat în cărţile despre Montauk şi la care au lucrat tehnicienii americani. Cum s-a desfăşurat? Graţie unei noi tehnologii dezvoltate, energia emiţătorului psi emite prin radar către o antenă subterană de o formă foarte specială, numită antena Delta I, fiind transformată de geometria acestei antene într-o formă de energie susceptibilă de a deschide o breşă în eter. Emiţătorul se gândea la un loc special şi la o dată specială şi această breşă în formă de vortex a condus către acest loc şi această epocă. Cum gândirea sa îi convertea dorinţa de a merge la o epocă anume în coordonate energetice traversând vortxul, este de asemenea necesar de a şti cum este capabil omul de a se menţine în picioare acţionând în permanenţă cu micro mişcări asupra a mii de muşchi simultan.
Calculatorul a înregistrat toate informaţiile emise de gândirea emiţătorului, această informaţie fiind înregistrată şi putând fi apoi reemisă prin calculator doar pentru a reproduce breşa către acelaşi loc şi în aceeaşi epocă fără ajutorul emiţătorului. Omul s-a servit atunci de un calculator foarte performant capabil de a efectua automatic calculele şi să controleze energia eterică, şi calculatorul electronic a notat toate operaţiile pentru a şti să le reproducă.
Ceea ce s-a întâmplat la 12 august 1943 nu s-a datorat hazardului, căci această dată a fost impusă de armată echipei care lucra la experienţă în acea epocă.
În timpul experienţelor Montauk, s-a descoperit că Terra era parcursă de curenţi de energie eterică ce variau în timp destul de regulat pentru a atinge un vârf foarte exact la fiecare 20 de ani, acest vârf situându-se la 12 august 1943, la 12 august 1963, la 12 august 1983 etc. Când au realizat aceste experienţe, ei şi-au dat seama că aparatul lor funcţiona bizar pe când se apropiau de 12 august 1983 şi în acea zi vortexul lor dimensional şi-a terminat cursa pe Eldrige (este numele navei din experimentul de la Philadelphia).
Astăzi, oficial, baza militară de la Montauk este dezafectată, deşi Nichols şi alţii presupun că ea continuă să funcţioneze în noi localuri îngropate la foarte mare adâncime. (Deja antena lor Delta I era îngropată la peste 100 m adâncime). Nichols nu ştia nimic despre adevărata sa muncă la Montauk. El credea că lucrează într-o întreprindere de electronică, având contract cu armata. Abia mai târziu, după ce a avut vise bizare şi impresii stranii, a dorit să suporte regresii hipnotice care i-au permis de a-şi aminti ce făcea, în plus faţă de munca sa cu întreprinderea… Ducea o viaţă de muncă dublă la Montauk în inima maşinăriei electronice a sistemului, iar de fiecare dată memoria sa era ştearsă, la fel cum se întâmpla cu toţi cei care lucrau la acest proiect.
În mod esenţial, întreaga sa memorie privind această problemă i-a revenit. El a recunoscut alte persoane care au făcut parte din proiect şi unele l-au ascultat şi au suportat regresiuni în urma cărora şi-au amintit unele lucruri. Această poveste este strâns legată de spălarea creierelor faţă de cunoştinţe care trebuiau să rămână secrete.
Ceea ce este interesant este că Nichols a spus că a lucrat de asemenea la farfurii zburătoare capturate de armată împreună cu alte persoane, şi că a văzut pe câteva dintre ele maşinării semănând mult cu “scaunul Montauk”. Aflăm de la el că un OZN a survolat Eldrige în timpul experienţei de la Philadelphia, staţionând aproape, invizibil, şi supraveghind experienţa. Este posibil ca acest OZN să fi căzut prizonier împreună cu Eldrige în spaţiu-timp şi şi-a terminat cursa la Montauk, capturat de armată. Este aproape sigur că dacă această poveste posedă o parte de adevăr deloc de neglijat, ea este rezultatul unei tehnologii nepământene obţinută printr-o recuperare din nişte maşinării extraterestre.
Ziarele locale au scris despre faptul că s-au petrecut lucruri bizare la Montauk (mişcare inopinantă a unei mari mase de animale, sute de oameni, în maşini, s-au îndreptat brusc spre un anume parc în câteva minute fără a putea explica de ce, climatul a prezentat schimbări bruşte etc).
Descoperirea energiei atomice, ADN-ului şi invenţia primelor calculatoare au intervenit după căderea lui Hitler şi a Germaniei naziste. Cursul istoriei ar fi fost dramatic de diferit dacă Hitler ar fi putut dispune de bomba atomică pentru război, de calculatoare pentru fişele indivizilor şi supraveghere electronică şi de manipulări genetice pentru experienţe monstruoase ale medicilor nazişti.
În 1990, Saddam Hussein a invadat Kuweit-ul după sosirea la putere a lui Gorbaciov. În timpurile vechilor regimuri comuniste, o intervenţie militară masivă a SUA contra unei ţări aliate URSS-ului ar fi fost imposibilă fără a se declanşa un al treilea război mondial.
Descoperiri simultane
Se întâmplă des ca o descoperire importantă să fie făcută simultan de mai mulţi cercetători, în ţări diferite şi la un interval de câteva zile. Totul se petrece ca şi cum creierele cercetătorilor, foarte sensibilizate la un acelaşi domeniu de cercetare în acelaşi moment, ar putea capta informaţii emise de creierul colegilor lor. O altă ipoteză: la începutul descoperirii lor, primii cercetători au creat simultan informaţia corespondentă într-un fel de « memorie colectivă », făcând astfel ca această informaţie să fie captată de alte creiere.
Descoperirea simultană a particulei PSI
Burton Richter, director la Stanford Linear Accelerator Center, conducea grupul care a conceput şi construit inelul de stocare SPEAR, care a început să funcţioneze în 1973. Graţie acestui accelerator el şi echipa sa au descoperit în 1974 o nouă particulă, pe care au numit-o PSI.
Samuel Ting a făcut aceeaşi descoperire, numind însă particula “J”. Independent şi aproape simultan, la Brookhaven, pe coasta de est a SUA. Cei doi cercetători au împărţit premiul Nobel de fizică în 1976.
Sute de fideli credincioşi din insula Andaman au putut observa cu ochii lor o pictură a lui Christos din care se scurge sânge. Inima s-a rănită plânge păcatele oamenilor se zice.
La apusul soarelui, într-o seară de vară, în ziua de 22 august 1995, la Liège (Belgia), un profesor universitar şi familia sa cinau liniştiţi pe terasa casei lor. Deodată, la ora 20.45, ei au văzut un obiect zburător survolând oraşul lor. Bărbatul s-a grăbit să-şi caute aparatul de fotografiat pentru a face câteva cadre. OZN-ul în formă de minge de rugby a plecat imediat în mare viteză deasupra Liège-ului în direcţia Seraing şi a dispărut.
Observaţia a durat circa 45 de secunde. La developare, fotografiile n-au arătat decât o pată luminoasă.
Conform cotidianului chinezesc Nanfang Daily, în februarie 1995, un pilot de avion aflat în stare de aterizare a trebuit să-şi schimbe precipitat direcţia pentru a evita un OZN.
Boeingul 737 se găsea la 2400 metri altitudine şi executa manevre de aterizare pe aeroportul provinciei Guizu în sud-vestul Chinei. Deodată, sistemul său anti-coliziune a detectat un straniu obiect zburător situat la 3704 metri şi îndreptându-se spre el.
Ajuns la 1852m de Boeing, OZN-ul s-a transformat dintr-un romb într-o formă circulară şi a virat din galben în roşu. În acelaşi moment, sistemul anti-coliziune s-a activat, astfel încât pilotul a putut să evite obiectul şi a aterizat fără probleme. OZN-ul a mai rămas vizibil pe ecranele radar timp de o oră înainte de a dispărea.
Cum ştiu dacă o răpire a avut sau nu loc? În toate cazurile de răpiri de oameni de către extratereştri, se constată că aceste persoane au uitat în marea sa majoritate experienţa lor.
“Victima” vorbeşte în special de amintiri vagi, despre vise de asemenea.
Lucrare de Travis Walton sursa Wikipedia
Ea povesteşte despre ceea ce “crede” că a trăit. Dar ceea ce ea povesteşte nu este obligatoriu real, deşi crede că este real. De fapt, toată diferenţa se găseşte aici!
Cu toţii suntem dotaţi cu memorie, care conţine amintiri reale, însă şi unele care sunt false. Eroarea fiind instalată în creierul nostru, atunci când se practică hipnoza asupra noastră, ies la iveală şi experienţele false. Cum ştim dacă ceea ce spune un subiect este adevărat sau fals? Cu abundenţa de informaţii cu care suntem bombardaţi, “victima” unei răpiri se confruntă cu un stres enorm.
Există mijloace sigure şi simple de a se şti dacă un pacient minte sau nu. În primul rând trebuie creat un climat de încredere între cercetător şi “victima” unei răpiri (care este deprimată), apoi de a o lăsa să se exprime liber în raport cu experienţa sa, fără a o întrerupe. Numai după aceea, primul pune întrebări celui de-al doilea. În SUA, există câteva milioane de persoane care declară că au fost răpite de OZN-uri.
Avem oare de-a face cu un adevărat fenomen periculos pentru omenire, prin care se urmăreşte probabil modificarea noastră genetică sau, dimpotrivă, din nu ştim ce motive, toţi aceşti oameni mint?
Este vorba de o nouă patologie? Din 100 de cazuri, în mod curios s-a constatat că 90 provin din SUA.
La 3 iunie 2004, guvernul sirian a trimis regimente de infanterie motorizate în provincia Dimashq după ce aici a fost raportată o “creatură roşie”, ascunzându-se într-o plantaţie de măslini chiar în afara satului Al-Naiisia.
Damasc din SPOT Satellite. Autor Cnes – Spot Image, sursă Wikipedia.
“Cazul a fost raportat în ziarul guvernamental Al-Tesh-reen”, a spus Ayesha al-Khatabi. “Şapte bărbaţi mergeau prin plantaţia de măslini pentru a tăia copaci. Unul dintre ei a declarat că a văzut ceva la piciorul unui copac. Au privit cu toţii şi atunci au văzut o creatură stranie, de culoare roşie, care se odihnea la umbra unui măslin. Era foarte chircită şi masivă, cu un cap spân şi cu urechi în formă de aripi de liliac.”
Toate declaraţiile celor şapte martori oculari erau concordante. Ei au pretins că au văzut o creatură stranie care a rămas aşezată timp de un moment înainte de a face paşi rapizi pentru a se urca într-un copac.
Întâlnirea a luat sfârşit când fiinţa s-a urcat în înaltul cerului din copac cu o rapiditate incredibilă după ce a lăsat o dâră de nori albi fumurii. Guvernul de la Damasc a ordonat o patrulare a plantaţiei de măslini, dar soldaţii nu au găsit nimic în afară de un pumn de măsline dispersate pe sol.
Departamentul de poliție religioasă din Arabia Saudită are oficial o unitate anti-vrăjitorie care are drept scop prinderea vrăjitorilor și ruperea vrăjilor făcute de aceştia.
În anul 2007, saudiții au executat un vrăjitor care era acuzat de practicarea vrăjitoriei. O femeie care se afla în așteptarea pedeapsei cu moartea pentru presupusa vrăjitorie practicată de ea a murit în închisoare.
Vrăjitorii din Arabia Saudită folosesc magia ca o scuză convenabilă pentru a reduce la tăcere oameni incomozi. Multe acuzații de vrăjitorie au fost îndreptate împotriva femeilor străine care lucrează ca femei de serviciu pentru familiile saudite. Ele ar fi făcut vrăji angajatorilor lor ca să fie asaltate sexual şi să obţină astfel tot felul de favoruri.
Acest website foloseste cookie-uri proprii si ale tertilor pentru a furniza vizitatorilor o experienta mult mai buna de navigare si servicii adaptate nevoilor si interesului fiecaruia. AcceptăRespingeCitește mai mult
Politică de cookie-uri
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
