Conform ediţiei din 24 noiembrie 1996 a ziarului Sun, un avion de curierat, urmărit de un OZN, a alertat turnul de control al aeroportului din Edinburgh, care la rândul său a alertat Forţele Aeriene (RAF).
Trei avioane de vânătoare Tornado au decolat imediat pentru a intercepta OZN-ul deasupra aeroportului. Piloţii au zărit nava extraterestră însă nu au reuşit să o intercepteze.
Conform ziarului britanic Hinkley Herald, James Bedwell (50 ani) şi familia lui au observat o “farfurie zburătoare” la 4 octombrie 1995, ora 9.15 deasupra localităţii Stanton Stoney, Coventry, din Marea Britanie. El a declarat:
“Avea forma unei farfurii şi emitea raze albastre şi roşii. Era foarte frumoasă! Semăna cu un cristal. Mai întâi am crezut că era un elicopter al poliţiei sau un avion. Dar acesta se mişca mult prea repede. A accelerat într-un mod terifiant!” Fiul de 16 ani s-a dus imediat pentru a-şi căuta fratele geamăn pentru a continua observaţia.
Obiectul a luat brusc o culoare albă foarte strălucitoare. Observaţia a durat în total aproape o jumătate de oră.
Creşterea temperaturii oceanelor de aproape un secol ar fi fost mult mai importantă fără activitatea vulcanilor. Norii de cenuşă şi de aerosoli pulverizaţi în atmosfera înaltă în timpul erupţiilor au filtrat razele solare şi au răcit în consecinţă apele de la suprafaţă.
Utilizând noi modele climatice, cercetătorii de la Lawrence Livermore Naţional Laboratory (LLNL), din California, au putut demonstra că reîncălzirea şi înălţarea nivelului oceanelor în sec. XX (două date care sunt corelate) au fost sensibil reduse prin erupţia vulcanică a lui Krakatoa în 1883, în Indonesia.
La 26 şi 27 august 1883, explozia vulcanului indonesian a declanşat un tsunami gigantic. Valuri de 40 m înălţime au antrenat devastarea coastelor Javei şi a Sumatrei. Valul a fost resimţit până în Marea Mânecii!
Erupţia trebuie să fi proiectat în aer o foarte mare cantitate de cenuşă şi de praf. Milioane de tone de dioxid de sulf eliberate prin suflul vulcanului au format în reacţie chimică cu apa din atmosferă, aerosoli de acid sulfuric absorbanţi şi reflectizanţi, care au provocat o scădere de temperatură anormală şi rapidă la suprafaţa apei.
Apa fiind mai densă în jurul vulcanului, această răcire a penetrat în adâncime. Echipe americane au testat efectele vulcanului între 1883 şi 2000, simulând impactul său climatic cu mai multe modele matematice şi comparând rezultatele cu observaţiile disponibile. Au fost introduse şi alte elemente exterioare în modele, cum ar fi efectul de seră şi iradiaţia solară (adică cantitatea de energie electromagnetică solară pe unitate de tip şi suprafaţă).
30 de milioane de tone de aerosoli au făcut umbră Terrei
Precizăm că temperatura medie a oceanelor, dincolo de 300 de metri, a crescut de aproximativ 3,7 cm de grade Celsius în timpul ultimelor decenii, esenţial din cauza gazelor şi a efectului de seră. Deşi destul de slabă, această creştere a antrenat o urcare a apelor cu mai mulţi centimetri, cu un ritm de 1,8 la 3,2 mm pe an la sfârşitul anului 1990.
“Ea ar fi fost mai importantă fără efectul erupţiilor vulcanice”, a declarat Peter Glecker, specialist în climat la LLNL. Efectul “Kiss cool” al Krakatoa corespunde unei răciri lungi, în profunzime, ceea ce a permis de a se atenua creşterea temperaturilor în durată. Conform modelului de simulare utilizat, impactul a putut să se prelungească între 40 şi 100 de ani.
Echipa a studiat de asemenea erupţia cea mai recentă a lui Mont Pinatubo. La 12 iunie 1991 în Filipine, o explozie comparabilă în mărime şi în intensitate (urmată de altele) a degajat 30 de milioane de tone de aerosoli până la 20 km înălţime în stratosferă. Un nor care a făcut umbră Terrei la un secol de interval; a fost constată de asemenea o răcire în acelaşi mod la suprafaţa oceanului. Dar efectul nu a mai fost la fel de durabil şi temperatura oceanului şi-a regăsit nivelul iniţial mult mai rapid.
Se pare că efectul lui Mont Pinatubo, ca şi cel al altor vulcane aflate în erupţie de la sfârşitul secolului XX, este atenuat prin creşterea din ce în ce mai rapidă a temperaturii de la suprafaţă datorată activităţii umane.
În Manciuria, începând cu anul 1931, o unitate specială de trupe japoneze a pus la punct un centru de experimentare privind utilizarea militară a armei bacteriologice.
În cel mai mare secret, doi ani mai târziu, o echipă condusă de medicul Shiro Ishii a început să utilizeze cobai umani pentru experienţele sale. Secretul a fost păstrat mult timp, inclusiv în SUA. În total, între 1933 şi 1945, în acest laborator al ororii au murit aproximativ 3 000 de persoane. S-a numit “unitatea 731.”
Unitatea 731
Recent, a fost dezvăluită amploarea şi oroarea acestor experienţe efectuate de “savanţii” perverşi niponi, care n-au egal decât cu medicii nazişti din lagărele morţii.
Laboratorul morţii a fost instalat în statul Mandchuko, la Pingfan, aflat la sud de Harbin. Obiectivul sau principal era punerea la punct a unei arme bacteriologice. În acest scop, s-a construit un complex enorm de 150 de clădiri. În perioada sa de activitate cea mai mare, începând cu 1938, complexul regrupa mii de colaboratori. Obiectivul lor principal era de a pune la punct armele bacteriologice cele mai distrugătoare.
În una din clădiri, “blocul Ro”, cercetătorii au făcut experienţe pe fiinţe umane. De unde erau ele recrutate? Din oraşul Harbin, în special. Soldaţi chinezi, intelectuali sau orice persoană presupus agitatoare deveneau victimele experimentelor atroce comise de japonezi. Şeful unităţii 731 era generalul Shiro Ishii.
Cobaii umani
Se ştie că au fost încarceraţi în lagărul de la Mukden, aflat la 500 km de Pingfan, soldaţi americani, australieni, neo-zeelandezi şi englezi. Şi ei au fost victime ale acestor “savanţi” nebuni! Trimişii delegaţi de medici i-au supus pe soldaţi la diferite tratamente cu bacterii, după care cadavrele lor au fost sistematic autopsiate şi rezultatele trimise unităţii 731.
Atunci când prizonierii au ajuns în blocul Ro, nu ştiau că nu vor mai ieşi niciodată vii de acolo. Încă de la sosirea lor, deveneau cobai. Adică nu li se recunoştea faptul că erau oameni. Erau pur şi simplu obiecte cărora li se puteau face cele mai mari atrocităţi.
Iar imaginaţia “savanţilor” japonezi depăşea orice limită. Pentru ei, orice era bun pentru a dezvolta armele bacteriologice şi a mări rezistenţa soldaţilor niponi. Trunchiuri selecţionate de diferite boli, ciumă, holeră, dezinterie, tifos, erau inoculate pe diferiţi indivizi, după care se observau efectele şi evoluţia lor. Când un pacient supravieţuia unui prim virus, îi era injectat al doilea. Şi se continua astfel până la moartea acestuia în cele mai mari suferinţe.
Au fost încercate alternativ bombe cu gangrenă, cianură şi diferite gaze, sub pretextul de a se studia durata şi efectele agoniei. Dar pe japonezi îi interesa mult şi efectele frigului. Prizonierii erau lăsaţi să îngheţe pur şi simplu afară, în plină iarnă, apoi se încerca să li se încălzească membrele obervându-se rapiditatea necrozei individului. Nu era uitată nici testarea rezistenţei umane: cât timp îi trebuie unui om pentru a muri, privat de somn, de foame sau de deshidratare?
Unele experienţe nu pot fi însă legitimate de niciun fel de raţionalitate ştiinţifică. Au fost operele unor spirite sadice şi bolnave: grefe de animale pe corpuri umane, expunere prelungită la razele X, expunere la o suprapresiune atmosferică, vivisecţie, corpuri fierte de vii etc.
Sfârşitul coşmarului
În 1944, pe când trupele americane înaintau în Pacific, unitatea 731 este gata de a furniza un mare număr de arme bacteriologice. Totuşi, statul major nipon nu dă ordin de a le utiliza. După distrugerea Hiroşimei, în august 1945, şi invazia Manciuriei de către trupele sovietice, laboratorul este pustiu.
Dar, înainte, toţi prizonierii încă vii sunt executaţi. Cadavrele sunt incinerate, construcţiile distruse. Familiile “savanţilor” sunt mutate sau fug în Japonia.
Orice urmă compromiţătoare este ştearsă şi peste locurile crimei domneşte tăcerea. SUA acceptă de a uita această barbarie în schimbul normalizării raporturilor. Nu a avut loc niciun proces contra medicilor, iar “savanţii” japonezi nu au trebuit să răspundă vreodată pentru faptele lor. Dar, la apusul vieţii lor, unii, ca locotent – colonelul Toshihide, s-au decis de a rupe tăcerea.
În timpul unor săpături care s-au efectuat pe situl Carn Menyn, situat pe colinele de la Preseli din Ţara Galilor a fost descoperit mormântul unui posibil constructor de la Stonehenge. Aici este locul unde au fost extrase pietrele albastre, în 2300 î.e.n., pentru a se realiza prima fază a cercului.
Materialul organic prelevat de pe acest site va fi analizat cu carbon 14 pentru a se vedea dacă are vreo legătură cu Stonehenge. Şi tot în acest loc s-au găsit resturile unui monument ceremonial format dintr-o pereche de pietre aşezate în picioare, încorporate în sol.
Pietrele albastre ale primei faze de la Stonehenge, de asemenea puse în perechi, dau o legătură arhitecturală directă cu acest nou sit descoperit în Ţara Galilor.
Mormântul, care este un morman de pietre, un stil tipic al monumentului funerar din neolitic, a fost plasat pe resturile monumentului.
Legătura dintre Stonehenge şi situl din Ţara Galilor a fost sugerată pentru prima oară de geologul Thomas Herbert în 1923. Ea a fost confirmată abia în 2008 când a fost acordată permisiunea de a se săpa în interiorul cercului de pietre.
Pietrele au fost transportate de pe dealuri pe mai mult de 240 de kilometri până în câmpii, la Wiltshire pentru a Stonehenge, cel mai cunoscut din toate monumentele preistorice din Marea Britanie.
Doi dintre principalii experţi privind Stonehenge, profesorii Geoff Wainwright şi Timothy Darvill, au condus proiectul Carn Menyn şi acum studiază săpăturile acestui mormânt din neolitic jefuit, construit chiar lângă cariera iniţială.
În 1951, Doamna X., din Halidon, Murray Bridge, Australia, era o tânără femeie căsătorită şi în momentul evenimentelor soţul său era absent de la fermă. Cuplul pierduse primul lor copil…
Femeia se sculase foarte de dimineaţă şi-şi făcea rondul de inspecţie la animale, în compania unui câine. Ea a urcat o mică colină de unde avea o vedere mai bună asupra ansamblului. Spre surpriza sa a văzut atunci un obiect neobişnuit, pe sol, sprijinit pe patru picioare. Acesta i se părea a fi de mărimea unei “case cu două camere de culcat.”
Doamna X. a privit acest lucru straniu, apoi s-a decis să meargă mai aproape să vadă despre ce este vorba. Pe drum, a văzut apărând deodată trei fiinţe ieşind din partea superioară a obiectului şi păreau că zboară. Dar nu s-a temut de ele… I se păreau a fi de sex masculin, de mărimea şi aspectul unor oameni normali, cu o piele frumoasă fără riduri şi având ochii albaştri. Fiinţele enigmatice purtau combinezoane dintr-o singură piesă de culoare argintie şi cizme de aceeaşi culoare. Pe capete aveau o pălărie.
Cu asentimentul său, femeia a fost condusă în obiect, printr-un fel de ascensor invizibil care îi dădea impresia de a pluti. În interior se afla o creatură în picioare în faţa a ceea ce noi numim azi o consolă de calculator şi-şi mişca mâinile deasupra unui panou, fără să-l atingă, iar luminile începeau să pâlpâie drept răspuns la mişcările sale.
Mai exista un ecran, ca un ecran de televizor. Conversaţia între ea şi acei “oameni” s-a făcut în engleză, însă nu trebuiau să vorbească întotdeauna pentru a se înţelege.
Astăzi, Doamna X. nu-şi mai aminteşte exact despre subiectul conversaţiei lor. “Oamenii” i-au spus că ştiau că pierduse un copil, dar că lucrurile se vor aranja. Ea a ieşit din maşinărie plutind prin ascensorul invizibil şi când OZN-ul a plecat, pe sol au rămas patru cercuri ale picioarelor de aterizare. Când a încercat să le vorbească oamenilor din anturajul său despre experienţa sa, a fost luată în derâdere.
Cercetătorii de la Berkeley au reuşit să telecomande un coleopter în zbor. Un mic receptor de frecvenţă radio este branşat pe un sistem de stimulare neuronal şi muscular permiţând de a forţa insecta de a zbura şi de a se conduce. Pentru moment bateria nu permite de a se păstra controlul foarte mult timp.
Aceste cercetări vor putea să permită mai bine de a se înţelege funcţionarea neuronilor şi a coordonării musculare.
Un ofiţer de poliţie din Pèrigueux pretinde că a observat, la 12 septembrie 1995,un obiect zburător straniu. Către orele 6.30, Christian Eytier şofa spre oraş. El locuieşte la 10 km de Pèrigueux.
Pe drum, un OZN l-a urmărit pe o distanţă de 5-6 km. Martorul descrie obiectul ca “un fel de dreptunghi de dimensiuni destul de mici, înconjurat de sfere luminoase şi dotat cu un proiector”.
OZN-ul nu emiţea nici un zgomot şi zbura în zig-zag la stânga variându-şi altitudinea. La un anume moment, obiectivul părea să zboare la 100 de metri înălţime iar în alte momente OZN-ul se îndepărta de maşină pentru a zbura sub arborii drumului. În vârstă de 45 de ani, Ch. Eytier era însoţit de fiica sa şi de un vecin tânăr care au confirmat observaţia. Un drumeţ a văzut şi el obiectul insolit.
Paștile reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine, care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, Învierea lui Iisus Christos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.
Cei care se războiesc să aducă pace, cei care se urăsc să ştie să iubească, iar cei bogaţi să înveţe să dăruiască. Hristos a înviat!
Fie ca bucuria Învierii Domnului să vă aducă în suflet linişte, pace şi fericirea de a petrece aceste clipe magice şi binecuvântate alături de cei dragi.
Fie ca sfânta sărbătoare a Învierii Domnului să-ţi aducă cele 4 taine divine: încredere, lumină, iubire, speranţă. Clipe de neuitat alături de cei dragi şi numai realizări!
Vă urăm Paşte fericit şi liniştit! Lumina fie pururea cu voi!
Un prizonier din puşcăria Wakefield din Marea Britanie a cerut recent să fie schimbat în altă celulă pentru că cea în care stătea era bântuită de fantoma unui ucigaş în serie care şi-a pus capăt zilelor de curând.
Recuperarea savanţilor nazişti
Abia terminat cel de-al doilea război mondial pe teatrul european, că SUA şi URSS au intrat brusc în rivalitate. Prioritatea lor trebuia să fie aceea de a jefui cât mai rapid posibil duşmanul învins, al III lea Reich. Tehnologiile dezvoltate de oamenii de ştiinţă germani suscitau interesul marilor puteri, deşi ele au reprezentat fructul exploatării deţinuţilor din lagăre. Aliaţii au rămas uimiţi să-şi vadă oamenii la Dachau, Auscwitz şi Dora, de aceea au ordonat să se adune probe în vederea unui proces contra conducătorilor nazişti.
În acest timp, s-a declanşat o operaţie militară de recuperare a oamenilor de ştiinţă germani care au lucrat pentru cel de-al treilea Reich şi care acum puteau fi folosiţi şi de Pentagon. Operaţiunea a primit numele de Paperclip şi a fost încredinţată Joint Intelligence Objectives Agency (JIDA), care regrupa pe atunci ansamblul serviciilor secrete de informaţii militare ale SUA. Dar operaţiunea a întâlnit rezistenţe vii din partea responsabililor politici şi a statului – major american.
Poziţia preşedintelui Franklin Delano Roosevelt era clară: interogat de William Donovan, şef al OSS, privind oportunitatea de a acorda privilegii ofiţerilor SS şi membrilor ministerului Afacerilor externe german, preşedintele SUA a refuzat. Printre persoanele recrutate astfel de OSS, “unele vor trebui poate să fie judecate pentru crime de război sau cel puţin arestate pentru că au participat într-o manieră activă la activităţi naziste”, a declarat el. Trecând dincolo de ordinul preşedinţial, JIOA a luat însă decizia de a falsifica dosarele militare ale oamenilor de ştiinţă germani pe care proiecta să-i aducă în SUA.
Rachetele V2
Oamenii de ştiinţă cei mai vizaţi erau cei care au făcut ca ameninţarea germană să atârne cel mai mult, adică cei însărcinaţi cu concepţia redutabilelor rachete V2. Şeful lor este Wernher von Braun. În vârstă de doar 32 de ani în 1945, este vorba de unul dintre cei mai strălucitori ingineri din epocă. În 1930, el lucrează sub aripa lui Hermann Oberth, părintele rachetei germane. Este primit în SS şi numit comandant personal al şefului organizaţiei condusă de Heinrich Himmler, înainte de a obţine funcţia de comandant. În timpul războiului, el lucrează la centrul de la Peenemunde la proiectul rachetelor V2. Acestea sunt construite la uzina Mittelwerk, de către personalul venit din lagărul de concentrare din Dora.
După victoria Aliaţilor, el este internat un timp la Garmisch de echipa colonelului Holger Toftoy, care avea în cap un plan nebun: de a relansa la baza de la Fort Bliss, din SUA, programul rachetelor la care lucrase von Braun. De altfel, el l-a convins pe acesta şi pe vechii lui colegi de a urma această aventură, ceea ce nu era dificil, căci majoritatea oamenilor de ştiinţă germani riscau dacă rămâneau în Europa de a fi aduşi în faţa tribunalului pentru “complicitate la crime de război”.
În paralel, unul dintre directorii de la JIOA, E. W. Gruhn, s-a oferit să stabilească o listă cu oamnii de ştiinţă germani şi austrieci cei mai calificaţi pentru a fi recrutaţi de către serviciile americane. El şi-a îndreptat atenţia asupra lui Werner Osenberg, care a condus secţia ştiinţifică a Gestapolului însărcinată de a verifica fiabilitatea politică a savanţilor care lucrau pentru Reich. Raporturile şi dosarele sinistrei poliţii i-au permis lui Osenberg de a stabili o listă de 15.000 de nume de oameni de ştiinţă, menţionându-le afiliaţia politică şi valoarea lor ştiinţifică.
Dar programul încredinţat lui von Braun nu a obţinut imediat rezultatele aşteptate.
În iunie 1947, prima rachetă V2 modificată este trasă de la lampa de lansare de la White Sands Proving Ground, în New Mexico. Racheta, asamblată cu piese germane găsite la Mittelwerk, s-a îndepărtat de la traiectoria sa iniţială pentru a se prăbuşi dincolo de frontiera mexicană, la cel puţin 5 km de un cartier suprapopulat din oraşul Juarez. Ceea ce a obligat Washingtonul de a explica imediat mexicanilor că nu doriseră să lanseze un atac cu rachete contra ţării lor.
Manevre de culise
Transferul oamenilor de ştiinţă implicaţi în aparatul nazist nu putea să se petreacă însă fără probleme. Mulţi dintre ei nu au acceptat acest “exil” decât sub ameninţarea urmăririlor judiciare în Germania.
Walter Jessel, locotenent în armata americană, a fost însărcinat în 1945 de a evalua loialitatea oamenilor de ştiinţă înainte ca aceştia să-şi părăsească propria lor ţară. Raportul său, fondat pe interogatorii, a concluzionat că von Braun şi oamenii săi căutau să ascundă informaţiile lor faţă de ofiţerii SUA. Conform lui Jessel, a avea încredere în ei era “o absurditate evidentă”. Dar oamenii de ştiinţă germani se aflau încă într-un lagăr duşman. Cu toate astea, nu au fost niciodată puşi sub strictă supraveghere.
Opinia publică nu şi-a făcut probleme despre sosirea lor pe teritoriul SUA, mai ales că era dezinformată privind acest subiect. La sfârşitul lui 1946, departamentul de Război a organizat chiar o zi a porţilor deschise la Wright Field în scopul de a prezenta o delegaţie de “savanţi germani” presei. Articolele publicate ca urmare a acestei iniţiative de pură propagandă au trecut total sub tăcere antecedentele îndoielnice ale acestor ingineri atât de strălucitori. Sub-secretarul de la Război Patterson a declarat că niciun om de ştiinţă presupus de crime de război nu intrase în SUA.
În realitate, existau importante disensiuni în sânul aceleiaşi baze de la Wright Field, unde mai mulţi militari americani se indignau de a lucra cu criminali de război nazişti. Theodor Zobel este astfel acuzat de a fi efectuat experienţe pe fiinţe umane când conducea atelierele de la Chalais – Meudon, în Franţa. Expertul în carburant al jet-ului, Ernst Eckert, vede cum iese la lumină trecutul său de vechi membru al SA, apoi de membru al NSDAP începând cu 1938, şi al SS-ului în 1939. Începând cu vara anului 1947, JIOA lansează o nouă operaţiune intitulată National Interest (Interesul naţional) care îi permite de a recruta toată gama de oameni de ştiinţă nazişti, chiar şi pe cei condamnaţi pentru crimă de război. Ea le propune de a lucra pentru armată sau pentru marile întreprinderi particulare, în special Lockheed, W. R. Grace and Company, CBS Laboratories şi Martin Marietta.
Otto Ambros face parte dintre cei care beneficiază de acest program. Director al IG Farben în timpul războiului, el participă la decizia de a utiliza Zyklon B (produs printr-o filială a IG Farben) în camerele de gazare, şi alege doar lagărul de exterminare de la Auschwitz pentru a instala acolo o uzină. Ceea ce-i permite de a produce cu ajutorul unei mâini de lucru în condiţie de sclavagism gaz asfixiant pe care îl testează pe loc pe prizonieri, înainte ca folosirea acestuia să se generalizeze în toate lagărele. Declarat vinovat de sclavagism şi de asasinări în serie la Nuremberg, el beneficiază totuşi de clemenţa tribunalului şi nu este condamnat decât la 8 ani de puşcărie. În timpul perioadei sale de detenţie, numele său este menţinut pe lista de prioritate a JIOA, care îl recrutează imediat ce se eliberează prematur prin John Mc Cloy, înalt-comisar american pentru Germania. Apoi este integrat ca “consilier” în efectivele de la W. R. Grace Company, Dow Chemical cât şi la US Army Chemical Corps.
NASA ajunge pe mâna naziştilor
În pofida dificultăţilor întâlnite la începutul programului, operaţiunea Paperclip îşi ţine foarte repede promisiunile în mai multe domenii, unde statul-major nu ezită de a-i plasa pe oamenii de ştiinţă nazişti în posturi cheie. Cel mai emblematic este cel al cuceririi spaţiale, unde se ilustrează toată echipa veche de la V2, care conduce practic în mod integral cercetările. Stabilită ca prioritate de către preşedintele John F. Kennedy în 1961, trimiterea unui om pe Lună este încredinţată direct inginerilor nazişti a echipei lui Wernher von Braun. Acesta din urmă devin director principal la Marshall Flight Center, centrul spaţial al NASEI de la Huntsville. Arthur Rudolph este numit director de proiect pentru programul rachetei Saturn V, aceeaşi care va atinge Luna în 1969.
În timpul războiului, ca şef de producţie la Mittelwerk, Rudolph era însărcinat în special de a fixa numărul de ore de muncă realizabile de prizonierii uniţi din lagărul de concentrare vecin de la Dora. În fine, vechi membru al SS-ului, al SA-ului şi a altor două grupări naziste, Kurt Debus, devine director principal la Kennedy Space Center de la Cap Canaveral. Colaborarea celor trei oameni permite SUA de a realiza unul dintre evenimentele cele mai spectaculoase din istorie pentru că, la 21 iulie 1969, Neil Armstrong pune piciorul pe Lună. O adevărată încoronare pentru cooperarea ştiinţifică între partidul nazist şi statul-major al SUA.
Război chimic
Codul de la Nuremberg, destinat în special de a preveni reeditarea erorilor naziste, cât şi legile care determinau zona americană în Germania, interziceau germanilor de a face cercetări privind războiul chimic. Dar asta nu a împiedicat guvernul SUA de a utiliza creierele naziste în cadrul operaţiunii Paperclip.
Baza militară ultra-secretă de la Edgewood Arsenal, din statul Maryland, era din 1922 principalul centru de cercetare medicală privind războiul chimic în SUA. Mai întâi pentru a testa gazul inventat de germani în timpul războiului, şi mai târziu metodele de manipulare psihologice, oamenii de ştiinţă germani au efectuat, între 1947-1966, numeroase experienţe, adesea într-un mod prea empiric şi utilizând cobaii pe care îi aveau la dispoziţie.
Principalul atu al lui Edgewood în cadrul operaţiunii Paperclip rămâne chimistul Friedrich Hoffmann, unul dintre primii sosiţi la bază. Acest vechi membru al SA sintetiza în timpul războiului gazele toxice şi toxinele pentru laboratorul de chimie de război de la Universitatea din Wurzburg şi Institutul de cercetări tehnice al Luftwaffe. Sosit în SUA, el este însărcinat de a inventa noi ţinute de protecţie şi antidoturi contra celor două gaze cele mai mortale inventate de nazişti de care dispunea US Army, tabun şi sarin, alese în mari cantităţi din Germania în arsenalele americane. Cu ajutorul rapoartelor privind experienţele efectuate în lagărele de concentrare şi pe cobaii aleşi dintre soldaţii bazei, voluntari însă puţin informaţi asupra realităţii experienţelor, el a încercat de a determina ce efecte produceau gazele asupra organismului uman. Protocolul experimental este sumar: este amenajată o cameră vastă drept cameră de gazare, unde se introduc animale şi soldaţi cărora li se cere de a-şi scoate masca de gaz şi de a respira doze de otravă până ce nu mai suportă.
LSD
În 1949, oamenii de ştiinţă din cadrul operaţiunii Paperclip care se aflau la Edgewood s-au confruntat cu o nouă misiune: de a testa un psihotrop surprinzător, care provoacă halucinaţii şi tendinţe de sinucidere la fiinţele umane. Este vorba de LSD descoperit cu câţiva ani înainte de Albert Hoffmann în laboratoarele Sandoz din Basel. Utilizarea sa trebuia, conform principalului său promotor L. Wilson Greene, să facă posibil un război mai “uman”. Obiectivul este într-adevăr la început de a determina dacă se poate recurge la LSD şi la alţi 60 de psihotropi pentru a purta un război “psihochimic” destinat de a slăbi populaţia şi trupele duşmane. Dar progresiv, prin ascensiunea Războiului rece şi a multiplicării operaţiilor de contra-insurecţie, CIA a pus mâna pe proiect şi l-a focalizat spre purtarea interogatoriilor şi a mijloacelor de a slăbi rezistenţa psihologică a interogatului, de a provoca disociaţii psihologice şi stări de amnezie.
Sursele de informaţii ale CIA pentru războiul chimic erau în mod esenţial oamenii de ştiinţă germani care au lucrat pentru I.G. Farben, ca Walter Reppe, fostul său chimist şef, pe care SUA a încercat să-l recupereze în van în 1948, pe când el lucra deja pentru britanici. Friedrich Hoffmann a întreprins o recenzie vastă a plantelor psihotrofe în scopul de a pune la punct serul ideal.
S-au dat de asemenea importante doze de LSD soldaţilor-cobai din Edgewood înainte de a-i supune la interogatorii agresive care le provocau stări de teamă intensă, în unele cazuri convulsii, epilepsie sau crize de paranoia profunde care au lăsat numeroase sechele.
Doar în perioada 1955-1975, 7.000 de soldaţi au fost utilizaţi ca cobai involuntari (gazaţi, asfixiaţi, drogaţi pentru cercetări asupra creierului etc.). Începând cu anul 1970, creditele militare acordate programelor ştiinţifice ale operaţiunii Paperclip s-au diminuat. Un an mai târziu, restricţiile bugetare au atins dur programul spaţial, şi în mod special pe inginerii germani. Arthur Rudolph s-a pensionat, primind cea mai înaltă distincţie a NASA, von Braun este forţat de a mărturisi în faţa procurorilor din Germania de Vest însărcinaţi de a ancheta crimele de război comise în lagărul de concentrare de la Dora. Puţin mai târziu, el trebuie să-şi abandoneze visul secret de a deveni administrator general al NASEI. În 1974, este rândul lui Rust Debus de a se pensiona. Zece ani mai târziu, în 1984, datorită acuzaţiilor de crimă de război, Arthur Rudolph este nevoit de a părăsi SUA şi pleacă la Hamburg.
În total, diferitele programe ale Operaţiuni Paperclip au mobilizat aproape 1500 de oameni de ştiinţă nazişti pentru a lupta împotriva URSS-ului. Ei atestă interesul statului-major al armatei SUA de a colabora cu partidul nazist în pofida veto-ului preşedintelui Roosevelt. O alegere care ulterior a fost validată de preşedintele Truman. Sub controlul Consiliului de securitate naţională, operaţii similare sunt conduse în paralel şi în alte domenii pentru a recupera şi integra cadrele naziste cât şi cadrele sistemului militar japonez în aparatul de securitate al SUA sau pentru a le folosi în operaţii secrete în străinătate.
Bomba atomică
“Un nor compact şi masiv s-a format deodată, apoi a urcat în fluctuaţii cu o putere înspăimântătoare. La prima explozie s-au suscedat alte două, de o luminozitate mai mică. Norul a urcat la o înălţime foarte mare, a luat o formă de sferă, apoi pe cea a unei ciuperci, după care s-a alungit în mai multe direcţii sub vânturile care suflau la diverse altitudini.”
Îm aceşti termeni generalul Leslie Groves, şeful proiectului Manhattan (care viza să dezvolte bomba atomică în SUA), povesteşte prima explozie nucleară din istoria omenirii, care a avut loc la 15 iulie 1945, puţin după ora 5 dimineaţa, pe cerul de la Alamogordo în plin deşert la New-Mexico. Început cu cel puţin patru ani înainte de preşedintele Roosevelt, proiectul Manhattan şi-a atins obiectivul: construirea bombei înainte de Germania nazistă.
La 16 decembrie 1941, după agresiunea flotei americane de japonezi la Pearl Harbor, Franklin Roosevelt a decis de a-şi dota ţara cu puterea atomică. Principiul bombei era stabilit încă din 1939. În 1934, Frederic şi Irene Joliot- Curie descoperiseră radioactivitatea artificială şi, în 1938, germanii Otto Hahn şi Fritz Strassman înţeleseseră că miezul de uraniu, bombardat cu neutroni, se sparge în două eliberând doi neutroni şi o energie considerabilă, un fenomen numit fuziune nucleară. Un an mai târziu, Frederic Joliot şi apoi americanii Enrico Fermi şi Leo Szilard descopereau principiul reacţiei în lanţ (neutronii eliberaţi sparg la rândul lor alţi atomi de uraniu, şi astfel eliberează o energie şi mai mare), cea utilizată pentru bombă.
Fizicianul Szilard, de origine maghiară, a părăsit regimul nazist în 1933. A fost primul care a avut ideea bombei. El a alertat autorităţile americane asupra riscului de a-i vedea pe germani dezvoltând primii această armă de distrugere masivă şi a preconizat de a lansa un mare proiect american în scopul de a-i devansa pe nazişti. Graţie lui Einstein, care a acceptat de a semna o scrisoare adresată lui Roosevelt afirmând necesitatea de a dezvolta bomba, fizicianul este ascultat (el va regreta amar însă, după bombardarea oraşelor Hiroshima şi Nagasaki, la 6 şi 9 august 1945). Dar proiectul Manhattan se născuse şi nimic nu-l va putea opri. A fost fără îndoială proiectul ştiinţific cel mai ambiţios din Istorie. În mai puţin de patru ani, acesta a înghiţit 2 miliarde de dolari (din epocă) şi a mobilizat 150.000 de cercetători şi ingineri americani (în majoritate englezi). Printre ei, 20 sunt sau vor fi laureaţi cu Premiul Nobel.
La jumatea lunii septembrie 1942, generalul Groves este numit şeful acestui proiect. El îl alege pe Robert Oppenheimer, fizician american de la Berkeley ca responsabil ştiinţific. În decembrie 1942, Fermi, un fizician italian emigrat în SUA, reuşeşte să facă să funcţioneze prima pilă atomică din lume care produce energie graţie fuziunii nucleare. Posibilitatea de a construi bomba fusese deci demonstrată! Oamenii de ştiinţă au indicat apoi două piste care corespundeau fiecare unui element chimic capabil de a suporta fuziunea: uraniu şi plutoniu. Vor fi deci construite două bombe diferite. Au fost alese trei situri unde echipele vor lucra în cel mai mare secret: Oak Ridge pentru producţia de uraniu, Hanford pentru cea de plutoniu şi celebra Los Alamos “lagărul de concentrare al premiilor Nobel”, conform expresiei fizicianului Bertrand Goldshmidt, autorul lucrării “Aventura atomică”. Aici au studiat savanţii şi au pus la punct cele trei bombe, Fat Man (lansată peste Nagasaki), Little Boy (lansată peste Hiroshima) şi în fine prima care a explodat la 15 iulie 1945, sub numele de cod Trinity.
Deşi cunoşteau energia pe care o vor elibera prin explozie (21.000 de tone de TNT), actorii proiectului adunaţi la Alamogordo în acea zi într-un adăpost betonat aflat la 8 km de punctul zero au rămas stupefiaţi de fenomen. Generalul Farrel a declarat: “Deplasarea în aer a lovit violent oamenii şi apoi, aproape imediat, o lovitură de tunet ne-a asurzit, terifiant, interminabil, care ne-a revelat faptul că eram fiinţe mici blasfemitoare care îndrăzniseră să se joace cu forţele rezervate până atunci Atotputernicului.”
În faţa acestei demonstraţii de putere, unii oameni de ştiinţă s-au speriat de consecinţele actului lor. Szilard şi alţi colegi s-au opus atunci oricărei utilizări militare a bombei. “Să nu deschidem era atomică printr-o explozie crudă, să le facem o demonstraţie, va fi de ajuns poate de a-i face pe japonezi de a se retrage”, au declarat ei într-o petiţie comună. Dar cărţile erau deja jucate. Truman şi statul-major american, susţinuţi de Oppenheimer, doreau să termine cu războiul şi să evite ca America să piardă masiv vieţi omeneşti. Fie invadând militar Japonia. Fie utilizând bomba atomică. A fost aleasă această din urmă opţiune tragică. Cele două oraşe au fost selecţionate pentru a se face un maximum de stricăciuni. La Hiroshima au murit 250.000 de persoane, iar la Nagasaki 150.000.
Imaginaţi-vă o clipă că prin piele sau păr vă trec fibre stranii, de obicei clare însă uneori albastre, gri sau negre, sau spaghette care vă mănâncă peste tot. Sau că vă apar leziuni şi că vă simţiţi brusc slăbit(ă), având sentimentul că prin piele se joacă viermi. Acestea sunt simptomele poluării din aer, un virus necunoscut sau un nou germene contagios.
Până acum, aproximativ 3500 de persoane au fost raportate oficial ca fiind atinse de această boală necunoscută. Multe dintre ele sunt din California, Florida şi Texas. Bolnavii descriu pierderi limitate ale memoriei, oboseli cronice şi imposibilitatea de a munci sau de a merge în exterior de teama de a infecta alte persoane. Pe piele se dezvoltă fibre şi cruste similare unor eczeme purulente. Uneori, leziunile apar precum fibrele, grăunţe de nisip sau granule negre şi a le extrage nu duce la nimic. Acest rău straniu a apărut pentru prima oară în 2004 şi de atunci, se caută un tratament eficace. S-a obţinut o ameliorare provizorie cu antibiotice puternice dar deîndată ce încetaţi de a le mai lua, simptomele revin.
În fiecare stat american au fost raportate zeci de cazuri cu această boală misterioasă, însă şi în Europa. Simptomul Morgellons, cum a fost denumit, nu este doar în piele, ci şi în cap…
Doctorul Levine Normand, profesor de dermatologie la Universitatea din Arizona, care a văzut 100 de pacienţi suferind de asemenea simptome, le-a administrat un drog numit Pimozid, care este folozit pentru schiziofrenie cronică. Conform specialistului, ei suferă de o dezordine mono-simptomatică în care sunt absolut convinşi că sub pielea lor se află ceva, un parazit iluzoriu.
La trei copii s-a detectat prezenţa unui parazit pe faţă. Ei nu sunt cunoscuţi ca suferind de boli mentale, dar medicii spun că părinţii lor sunt cu siguranţă. Mary Leitano dezvăluie că a pus o protecţie etanşă pe braţul său pentru a fi sigură că infecţia nu vine de la covorul său sau de la o altă sursă exterioară, însă a constatat că această „cochilie” nu a avut nicio eficacitate. Ea a descris experienţa fiului său: „Într-o zi el făcea baie şi extrăgea peri negrii care ieşeau din pielea sa.”
Kevin a avut o experienţă incredibilă, de neuitat. Iată ce povesteşte el:
« În august sau în septembrie 1987 (n.red. – mai târziu, el a declarat că totul s-a întâmplat la 2 septembrie 1987), am părăsit Ross River (unde locuiam şi mă îndreptam către înălţimea de la North Canol Road) (n.red – este unul din numeroasele drumuri forestiere din nordul Canadei) pe motocicleta mea, pentru a merge la vânătoare.
Prevăzusem de a rămâne trei zile în regiune între Sheldon Lake şi Macpass. Unul dintre colegii mei şi unul dintre prietenii mei trebuiau să vină să mă întâlnească a doua zi şi doreau să mergem să pescuim. Trebuia să locuim toţi în caravana situată la Dewhurst Creek.
Am părăsit Ross River dimineaţa devreme şi temperatura a început să scadă. A început să plouă, o ploaie torenţială şi rece. Atunci când am sosit la Gravel Creek, m-am oprit la Art John’s Cabin pentru a îmbrăca haine suplimentare şi a mă adăposti sub acoperiş. Ştiam că ploaia nu va înceta, m-am urcat pe motocicletă şi mi-am continuat drumul. Am ajuns la caravană cu o jumătate de oră înainte de cădere nopţii. Îmi era frig şi eram obosit. Am făcut foc, mi-am pregătit cina şi m-am dus să mă culc. Ploaia a încetat în timpul nopţii.
A doua zi în zori (3 septembrie 1987), mi-am pus echipamentul şi arma pe motocicletă şi am plecat spre Macpass. După ce am mers câteva mile, am încetinit în scopul de a privi arborii şi împrejurimile. M-am decis să mă opresc pentru o pauză pentru necesitaţi.
Puteam să văd flancul munţilor şi câteva văi. Am garat pe partea dreaptă a drumului. Soarele strălucea şi aerul era puţin cam rece, calmul domnea. Stăteam chiar în faţa motocicletei mele privind munţii la sud când am remarcat cu coada ochiului, la stânga mea, ceva ce l-am luat la început drept un avion. Acesta se găsea la 400-500 de yarzi şi avea mărimea unui avion DC-3 sau a unui autobuz şcolar. Am clipit din ochi pentru că nu vedeam aripi, nici coadă. Obiectul părea să posede hublouri. Părea cu o ţigară verde aprinsă cu o bandă gri în mijloc.
M-am gândit <Există ceva care mişcă!> şi am realizat că nu avea niciun zgomot. Dacă ar fi fost un avion, zgomotul ar fi fost auzit în toată valea. De mai multe ori, obiectul a părut să se dematrializeze în parte şi pe urmă să-şi reia o formă solidă atunci când se deplasa <Este vizibil pentru mine. Oh, oh! Este un OZN care vrea probabil să treacă neobservat>.
M-am deplasat pe marginea drumului ascuns de vegetaţie. Atunci l-am observat mergând în urma unei coline şi nu a ieşit. M-am grăbit să-l caut, mă simţeam excitat şi fericit de a fi văzut un asemenea lucru crezând că nu-şi dăduse seama că fusese observat.
Stăteam alături de motocicleta mea atunci când am auzit în colţul din spatele meu un zgomot metalic. Mi-am zis că era cineva şi că-l voi vedea curând. Zgomotul pe care l-am auzit semăna cu lovirea portierei. M-am dus către locul de unde venea zgomotul pentru a vedea ce era acolo. Am dat nas în nas cu două creaturi cenuşii purtând îmbrăcăminte albastră, aveau capete de insecte cu faţa ascuţită, ochi mari, corpul, braţele şi picioarele fine. M-am gândit imediat: <Nu sunt micuţii verzi, ci lăcuste!>
În acelaşi moment, cel din stânga şi-a ridicat mâna până la centura sa, a luat ceva şi am văzut un fulger luminos venind din acest obiect. Instantaneu, m-am simţit paralizat şi convins că timpul s-a oprit, totul era negru şi nu mai auzeam nimic. Am încercat să strig <Nu!> însă doar un geamăt a ieşit din gâtul meu. Singurul lucru de care îmi amintesc, este că m-am pomenit pe marginea drumului, înspăimântat, scuturat şi confuz.
După câteva secunde, mi-am amintit ce se petrecuse şi m-am gândit <Să mă salvez înainte ca ei să vină să mă caute!>, m-am întors şi am vrut să mă duc către motocicleta mea care nu mai era acolo şi mi-am dat seama că cheile dispăruseră.
Lăsasem totul pe motocicleta mea, nu putusem să le pierd. Am început să caut pe drum şi în jurul meu când mi-am dat seama dintr-o dată că cheile erau în mâna mea. Am demarat imediat şi m-am îndreptat spre caravană. Eram înspăimântat şi înnebunit în acelaşi timp, mi-am dat seama că umbra arborilor era plasată diferit decât fusese dimineaţă. Am ajuns 15 minute mai târziu, venise noaptea. M-am gândit: <Imposibil, am plecat aproximativ acum o oră, ce s-a întâmplat?> Eram într-adevăr confuz, mi-am zis: <Nu voi povesti nimănui. Voi uita chestia asta!> Mi-am făcut o cafea, puteam să percep un fel de zumzăit deasupra caravanei. Puteam să simt o vibraţie în tot ce mă înconjura (caravana, aerul etc.). După 10 minute totul a încetat. Aveam un sentiment urât că ei erau afară. N-am îndrăznit să privesc pe fereastră.
Mai târziu în noapte, nu puteam dormi din cauza cafelei pe care o băusem. Am început să am flashback-uri despre evenimentele care s-au petrecut. Îmi amintesc de-a fi ca într-un vis cu flash-uri de deasupra ca şi cum zburam, vedeam munţii, râurile şi pădurile defilând cu o viteză foarte mare.
Atunci am auzit alte zgomote şi mi s-a părut că mă trezeam… Am deschis ochii şi nu puteam vedea decât negru, un negru de cerneală profund. Deodată am zărit o faţă în această obscuritate, priveam în ochi această fiinţă cenuşie.
Puteam să aud în spiritul meu o voce zicând că <nu trebuie să te nelinişteşti>. Puteam să o aud vorbind în gând. Erau 3 sau 4 din aceste tipuri în jurul meu, dar numai una mi-a vorbit. Nu le-am revăzut pe cele două creaturi pe care le văzusem mai devreme pe drum (n. red. – extratereştrii pe care îi vedea erau de tipul <cenuşiilor> în timp ce pe marginea drumului erau <insectoide>).
M-am aşezat şi cum aveam o idee despre ceea ce urma să se desfăşoare, am întrebat: <Veţi face experienţe pe mine?>. <Ele au fost făcute deja>. Mă simţeam bine, mai puţin o senzaţie stranie în mâinile mele, totul părea normal… Mi-am frecat mâinile, fără a le privi, căci ceea ce mă înconjura era foarte straniu. Nu prezentam nicio slăbiciune. Am întrebat-o pe fiinţa de lângă mine dacă puteam să-mi văd planeta şi mi-a spus <Desigur>. Atunci am mers către fereastră unde se găsea o maşină asemănătoare unui fotocopiator mare, mi-a cerut să nu o ating, i-am răspuns <Nu te nelinişti, nu ating nimic>.
Atunci ea mi-a spus: <Această stea mare albă luminoasă, este casa ta>. Nu cunosc astronomie, dar am crezut întotdeauna că Terra era albastră. Ea mi-a explicat de asemenea lucruri cu privire la spaţiu şi stele etc., însă nu-mi mai amintesc despre toate astea. Imediat, m-a întrebat dacă doream să plec în călătorie. I-am răspuns <Nu încă>, m-am simţit foarte onorat dar am considerat că nu venise încă timpul pentru asta. Prima parte a experienţei a fost foarte înspăimântătoare, dar odată ce eram cu ei, i-am găsit prietenoşi şi privirile lor nu m-au deranjat. Păreau ca nişte prieteni vechi. Mi s-a spus că trebuia să uit totul, eram foarte decepţionat.
Mi-au dat un pahar transparent, plin cu 3/4 dintr-un lichid galben şi mi-au spus să-l beau căci asta mă va incita să uit totul. Le-am spus că nu vreau să uit o experienţă ca aceasta, că trebuia să-mi amintesc! Mi s-a spus că era pentru binele meu să o uit. Am băut deci 3 înghiţituri mici şi am lăsat paharul. Imediat, m-am pomenit pe drum, înspăimântat de moarte şi dorind să mă salvez. A doua zi, au sosit şi ceilalţi doi tipi, nu le-am povestit nimic.
Înainte ca acest incident să se producă, nu prezentam niciun interes şi nu aveam nicio cunoştinţă despre acest subiect. Într-o zi m-am decis să-mi scriu întreaga exprienţă şi apoi, mi-am cumpărat câteva cărţi despre OZN-uri. După ce le-am citit, am realizat că nu sunt singurul şi că experienţa mea nu este unică. M-am decis să vorbesc căci sunt sigur că şi alte persoane au trăit acelaşi lucru şi nu au curajul de a spune.”
Salvatore “Sam” (Mo, Momo, Mooney) Giancana (15 iunie 1908 – 19 iunie 1975), a fost bossul familiei din Chicago, unde s-a şi născut. A fost arestat de peste 70 de ori însă doar de două ori închis.
Este cunoscut că Joseph F. Kennedy i-a cerut ajutorul lui Giancana în scopul de a-şi mobiliza sindicatele pentru a facilita numirea lui John F. Kennedy în timpul congresului Democrat care a pregătit alegerile din 1960.
Există mari presupuneri că în timpul mandatului său, J.F.K. şi Giancana au păstrat contactele, în special prin intermediul unei amante comune, Judith Campbell Exner. Conform anumitor martori, mafia din Chicago ar fi încercat să-l asasineze pe Fidel Castro.
În 1906, Giancana a fost forţat de a părăsi SUA, pentru că luase comisioane mari din beneficiile casinourilor sud-americane. S-a dus în Mexic, de unde s-a întors după 7 ani însă a fost asasinat.
