Insula Lokrum (sau Lacroma, în italiană) este una dintre insulele cele mai mari de lângă oraşul croat Dubrovnik, situată la aproximativ 600 de metri de litoralul coastei dalmate, în Marea Adriatică. Ea se întinde pe o lungime de doi kilometri, de la nord la sud, şi are 500 de metri în lărgime. Punctul culminant al insulei se găseşte la 96 de metri. În apropiere se găseşte aşa zisa Mare Moartă (Mritvo more), un lac mic sărat care comunică cu Adriatica printr-o reţea de grote submarine.
Insula este situată într-un loc care ar putea fi paradisiatic, dar este pur şi simplu deşertic, deoarece puţini locuitori trăiesc aici. De ce, vă întrebaţi? Numele insulei provine din latinul acrumen care înseamnă fruct amar. Conform legendei, asupra celor care au dorit să locuiască pe Lokrum s-au abătut mari blesteme de-a lungul timpului.
Istoria insulei începe în secolul XI, când în 1023 a fost fondată o mănăstire benedictină. În 1192, spune legenda, regele englez Richard Inimă de Leu care se reîntorcea din cruciadă acasă, a găsit adăpost pe această insulă după ce nava în care se afla a naufragiat. Drept recompensă, regele Angliei a decis ca pe insulă să se construiască o biserică. Dar la dorinţa locuitorilor din Dubrovnik, aceasta s-a înălţat în oraşul lor şi nu pe Lokrum.
În anul 1023, în Dubrovnik a izbucnit un incendiu uriaş care a răvăşit totul, iar cetăţenii oraşului au dorit să construiască o mănăstire dacă Sfântul Benedict va proteja urbea.

Incendiul s-a stins aproape instantaneu. Atunci, foarte recunocători, oamenii din Dubrovnik au construit pe insula Lokrum, mănăstirea şi o biserică benedictină în onoarea Sfintei Maria, la voinţa arhiepiscopului oraşului, care şi-a pierdut locuinţa în timpul incendiului devastator. A fost decorată bogat şi era strălucitoare.
Până în 1798, insula a rămas sub conducerea benedictinilor. De-a lungul secolelor, ordinul a construit şi a dezvoltat succesiv mănăstirea şi a adăugat o bazilică, acestea fiind însă distruse în urma unui cutremur care a avut loc în anul 1667.
În 1798, călugării benedictini au părăsit insula la presiunea ordinului, care a rămas abandonată până în 1806, când a fost ocupată de armata napoleoniană, cu ajutorul a trei aristocraţi din Dubrovnik. Pe Lokrum s-a construit Fort Royal, în locul cel mai înalt al insulei, care oferă vederi magnifice. Generalul trupelor franceze a ordonat închiderea mănăstirii, ceea ce a creat consternare în rândul călugărilor, care doreau să rămână pe locurile unde trăiau de secole benedictinii.
După ce toate tentativele cu generalul francez din armata lui Napoleon Bonaparte au eşuat, benedictinii au făcut o ultimă slujbă pe insulă. Şi-au pus mantale cu glugă şi au efectuat un ritual ciudat. În mod simbolic, cu intenţia de a crea un blestem, şi-au învârtit lumânările aprinse invers, cu focul spre pământ, astfel încât să lase o dâră de ceară topită pe sol.
Călugării au făcut apoi turul insulei de trei ori, pe tot parcursul nopţii. Cântecele lor au fost teribile şi prevestitoare de mari nenorociri faţă de toţi cei care se apropiau de insula pe care locuiau.
Conform legendei, blestemele de la Lokrum au avut efecte foarte rapide. Unul dintre aristocraţii care l-a ajutat pe generalul francez pentru a-i alunga pe călugării benedictini de pe insulă s-a aruncat pe fereastră, altul s-a înnecat în mare încercând să ajungă la Lokrum şi ultimul a fost ucis de un slujitor de-al său.
După căderea Republicii franceze, insula a intrat în posesia căpitanului Tomasevic, un om extrem de bogat. În scurt timp, în 1859, acesta a vândut însă insula arhiducelui Maximilian, fratele cel mai tânăr al împăratului austriac Franz Josef şi vice-regele Veneţiei şi Lombardiei. Insula fusese descoperită de soţia lui, Charlotte de Belgia şi fiica lui Leopold I, prin hazard, pe când soţul ei ancheta asupra împrejurărilor naufragului navei Triton, în care au pierit mai mulţi marinari. Cu această ocazie, arhiducele Maximilian a pus picioarele pe insulă pentru prima oară. A văzut vechea mănăstire benedictină aflată în ruine şi a fost profund impresionat de aromele din jur şi de verdeaţa pădurii dese.
Charlotte a cumpărat insula şi cuplul imperial a a tansformat vechea mănăstire, pe atunci în ruine, în reşedinţă de vară. Arhiducele şi-a consacrat mult timp pentru amenajarea insulei şi a mănăstirii. Aici a făcut un adevărat muzeu botanic cu specii aduse din Australia şi din America de Sud. Un adevărat paradis, cu tentă mediteraneeană, unde cuplul se simţea excelent, ca într-o oază de linişte, departe de zbuciumul Europei aristocratice care fremăta.
La Lokrum, arhiducele Maximilian a luat decizia de a accepta coroana Mexicului, poate ca urmare a blestemului benedictinilor. El a propus fratelui său de a cumpăra insula Lokrum şi proprietăţile pe care le avea în Miramar, în apropiere de Trieste.
La 28 mai 1864, arhiducele Maximilian a plecat în Mexic unde a rămas trei ani înainte de a fi făcut prizonier de generalul rebel Juarez, care l-a executat la 19 iunie 1867.
După executarea lui Maximilian, împărăteasa a păstrat insula printre bunurile sale personale. Totuşi, datorită demenţei surorii lui, Leopold al II-lea a fost numit tutore şi şi-a luat obligaţia de a o întreţine. La scurt timp, insula a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic. În 1880, prinţul moştenitor habsburgic, arhiducele Rudolf, unicul fiu al împăratului Franz Josef şi al Elisabethei de Bavaria a devenit proprietarul de la Lokrum, unde s-a mutat, împreună cu soţia lui Stefania. Au rămas o vreme pe insulă, profitând de peisajele minunate şi de linişte. În acest timp, s-a îndrăgostit de frumoasa Maria Vecer.
Împreună, în palatul de la Mayerling, au comis o dublă sinucidere senzaţională, care şi acum este înconjurată de numeroase mistere. Împărăteasa Elizabetha, incitată de poveştile despre blestem, a decis că familia regală trebuia să se debaraseze cât mai repede de această insulă. Temându-se de a nu mai pierde alţi membri ai familiei imperiale, înainte de a pleca în insula Corfu, a oferit-o benedictinilor, în speranţa că blestemul va fi ridicat.
Dar ei au rămas fideli jurământului făcut de înaintaşii lor de a nu se reîntoarce niciodată pe această insulă care a adus ordinului totuşi o mare suferinţă, în trecut.
Episcopul Josip Juraj Strossmayer a apărut cu o ofertă de 30.000 de forinţi pentru clientul său, Mihovil Pavlinovic. În fine, insula a fost achiziţionată de prinţesa Elizabetha -Maria Windischgratz, nimeni alta decât unica fiică a lui Rudolf, moştenitoare a tronului. La 27 mai 1888, insula Lokrum a fost cumpărată pentru arhiducesă, ca dar de nuntă din partea soţului ei, prinţul Othon de Windischgratz. Dar la scurt timp, din păcate ea a fost ucisă de anarhistul italian Lucceni.
Misterele şi imaginaţia colectivă au creat de-a lungul timpului numeroase legende privind această insulă blestemată, care se zice că nu poate fi locuită prea mult timp de către oameni. Atunci când vânturile mării bat cu putere, valurile furioase lovesc în pereţii grotelor insulei provocând un ecou lugubru şi parcă ameninţător, ceea ce nu a lăsat populaţia indiferentă.
Conform vechilor documente care se găsesc în arhivele din Dubrovnik, în Evul Mediu criminalii erau aruncaţi de pe falezele insulei Lokrum în valurile înspumate şi teribile, aşa cum au fost când a avut loc naufragiile navei lui Richard Inimă de Leu, de exemplu, sau cu al navei Triton, care a eşuat în canalul de la Lokrum şi din care a scăpat un singur om, mai precis un prizonier.