Există multe religii, total sau parţial diferite. Unele se aseamănă. Dar care sunt obiectivele lor? Dacă există un singur Dumnezeu, de ce religiile sunt atât de diferite? Dumnezeu există sau nu? Credinţa este cu adevărat de ajuns sau trebuie furnizată o probă? Este doar o chestiune de alegere?
Imaginaţi-vă cu primii oameni de pe Terra. Se miră de ceea ce văd şi de ceea ce pot face împreună. De unde vine asta? De unde venim noi? De ce toate acestea? Din mirare s-a născut sacrul. Ideea că ceva ne depăşeşte sub toate aspectele nu poate fi decât divină, sau inexplicabilă. Ne găsim în acelaşi punct astăzi, numai că acum avem cuvinte. Imaginarul se transmite mult mai uşor, nu? Şi cu mai puţin efort…

foto de Manfredo Ferrari, Wikipedia

Sacrul s-a transformat în religie prin cuvinte. Religioşii, cei care cunoşteau secretele, deţineau ştiinţa şi aveau puterea de a manipula. Dar Statul a recuperat morala prezentă în religii, separând religia de stat şi pierzând sacrul. Fără respectul faţă de ceea ce ne depăşeşte, probabil că omul nu poate decât să se distrugă. Sacrul nu este religia. Religia nu este decât o emanaţie inexplicată şi inexplicabilă. Dar sacrul este o realitate de la originile noastre. Fără această dorinţă de a înţelege am fi în continuare o epocă primitivă încercând să supravieţuim cu ceea ce ne oferă Natura.

Avem cu adevărat nevoie de religie? De ce? De la origini, omul nu se gândeşte în fond decât la două chestiuni esenţiale: viaţa şi moartea. Sunt singurele care au cea mai mare importanţă în viaţa noastră. Pentru a fi mai adaptaţi la acestea s-au inventat, din tenebrele minţii, religia. Nu-l putem nega pe Dumnezeu, căci ar fi extrem de greu de înţeles pentru noi de a nu şti un început şi un sfârşit al vieţii noastre. Ar fi ca şi cum am fi singuri în neant.

Credeţi însă că religia este relativă? Ni s-ar părea straniu să o vedem ca pe o simplă materie de interpretare. Religia nu este ceea ce vrem să fie. Dacă eliminăm credinţa, oare adevărul nu va fi relativ?

Marian Deaconu