Împăratul, care era un buddhist devotat, invită un mare maestru zen la palat pentru a-i pune întrebări despre buddhism.
„Care este adevărul ultim în sfânta doctrină buddhistă?” întrebă împăratul.
„Un gol vast … şi nici urmă de sfinţenie”, răspunse maestrul.
„Dacă nu există sfinţenie”, întrebă împăratul, „atunci cine sau ce eşti tu?”.
„Nu ştiu”, răspunse maestrul.
O mare parte din timp ne este răpită, o alta sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă pierdere este datorată neglijenţei. Şi cea mai mare parte a vieţii noastre o pierdem făcând ce nu trebuie, mare parte nefăcând nimic, întrega viaţă făcând altceva decât aspirăm să facem. Oricare ar fi durata timpului, ştiinţa întrebuinţării lui îl face lung.
Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată. Nu ești învins decât dacă refuzi lupta. Altminteri, orice faci, orice încerci în această existență miraculoasă – sunt victorii; și cât ar fi ele de mutilate, nu trebuie să regreți că le-ai obținut.
În conștiința omului modern există această gravă confuzie între victorie și premiu. Cei mai mulți dintre noi credem că am făcut un lucru bun numai dacă primim o recompensă: o felicitare, o distincție, o observație favorabilă. Și dimpotrivă, socotim eșuate acele acte ale noastre care au trecut neobservate, au fost privite cu neîncredere, sau de-a dreptul cu dispreț.
Confuzia aceasta își are rădăcini mai adânci, în setea omului pentru fructul faptelor sale.
”Despre numai zece oameni”
